banner marshal garden
Diverse Ea și El Povestea mea

Exerciții de gelozie.

Autor : Gelu Al. Raiciu

În momentele astea îmi aduc aminte de prietenul meu Sandu. L-am cunoscut în adolescență la conacul bunicii lui, de undeva din Moldova, nu chiar departe de Tescani-ul lui Enescu.
Tescaniul e o altă poveste… mi-am petrecut acolo multe vacanțe în adolescență. Eram cel mai tânar, adoptat într-un grup de studenți la arte, împreună cu care ieșeam la peisaj. La un moment dat, m-au luat cu ei, cu o Dacie veche, într-o excursie gălăgioasă ”în căutarea izvorului cu vișinată”. Când am ajuns în curtea lor, bunica lui Sandu ne aștepta în cerdacul conacului, la umbră. Conac e mult spus, era o casă foarte frumoasă și relativ mare, de boiernași de țară. Acolo, în cerdac, l-am cunoscut și pe Sandu. N-o să uit cum stătea de-o parte a fotoliului în care se așezase bunica lui, iar sora lui de cealaltă parte. Ne-am plăcut mult, era de-o vârstă cu ”artiștii”, deci ceva mai mare ca mine. Până seara deja discutam despre muzică și astronomie… Mi-a spus repede, în timp ce toți din grup ne întreceam să numărăm Perseidele, povestea felului în care ai lui au scăpat de ”interesul” arătat de comuniști. Scăpaseră de naționalizare pentru că până și neisprăvitul satului, cel care făcuse listele de confiscări, le era dator, de când cu ajutorul pe care îl primise pentru a-și da copii școală. Casa era… așa, pe un demisol înalt, deci au evitat relativ ușor înscrierea pe lista locuințelor ”cu etaj”, cele care se naționalizau. L-au cinstit cu asupra de măsură, cu vin și țuică, pe individul venit să ”ancheteze”; a plecat pe trei cărări, cu fișa de evaluare pentru naționalizare completată de ei, și cu rezoluția pusă pe rubrica potrivită. Casa lor era cea mai răsărită din sat și astfel, acolo nu a mai fost naționalizată nici o locuință… Și apoi, când a venit cooperativizarea, familia lor era deja scăpătată. Și aici au avut noroc cei din sat, pentru că majoritatea pământurilor erau situate mai la deal. Zicea Sandu că a dus-o sărăntocul vre-un an de zile numai în petreceri, până i-a trecut pe toți proprietarii din sat, răzeși cu acte vechi, la rubrica ”fără interes pentru cooperativizare” sau ceva în genul acesta. Le-a luat ”colectiva” mai mult caii, porcii și vacile; chiar și așa s-a lăsat cu multe bătăi și arestări, cu drame, cu blesteme. Dar pe Niculaie, ”sărăntocul” care le salvase cea mai mare parte a chiverniselii, îl pomeneau toți. S-a ales și ăla cu ceva, le-a fost primar până târziu, în anii `70, când s-a pensionat. Satul lor a devenit unul dintre cele mai bogate din Moldova; din livezile răzeșilor erau aprovizionate cu mere, vișine, cireșe și piersici Iașiul, și Vasluiul și Bacăul… și județeana de partid.
Să mă întorc la Sandu. Bunicul lui murise pe front în est, iar bunica, pentru a-și ține copii la școală la București și la Paris (mătușa lui, rămasă acolo după 1947, a devenit un foarte important critic literar) a trebuit să vândă pământul încă din timpul războiului; au rămas cu mai puțin de un pogon de livadă, suficient cât să le asigure în timpul comuniștilor o prosperitate modestă, dar de invidiat din perspectiva orășeanului, adică a mea… Cam pe când l-am cunoscut, ajuns în București, în facultate, Sandu a descoperit marea muzică și apoi, în vârtejul zăpăcelii de după `89 el pleca la Paris, să fie prezent la marile concerte. Într-un fel, relua viața de pe un curs pe care se aflase cândva, acolo unde o lăsaseră ai lui, înainte de invaziile barbare. Așa l-a mai vazut pe viu pe Menuhin, pe alții… s-a întors cu niște valize pline cu cd-uri și cu povești parcă din altă lume. Ce-i drept, ceva mai târziu, și la instigarea lui, pe Menuhin l-am văzut și eu, când a revenit la București, în toamna lui `98, cu puține luni înainte să moară, într-un concert la Sala Palatului. Deja nu mai putea cânta la vioară, și se rezuma să dirijeze.
Curând, m-am trezit că Sandu publica, în mai toate ziarele din București, cronici muzicale. El, care părea că are un contact exclusiv epidermic cu muzica, scria competent și prolific despre interpreți complecși ca Monte Pedersen sau Agoston. Ba, spre surpriza mea, ”evolua” ușor printre aceștia și mergea până la Joe Cocker și Rod Stewart. Sau Jon Lord. Pe toți a apucat să-i vadă la București.
Sandu a murit la nici 35 de ani. Era în miez de iarnă, după o operație nenorocită, de rutină, dar care a dat în septicemie din cauza unor instrumente nesterilizate cum se cuvine. Vorba aia ”m-am născut între Carpați, cu trei doctori arestați”. Nenorociții… bineînțeles că nu a fost luat nimeni măcar la întrebări. Așa cu Sandu al meu…
Îmi aduc aminte cum ieșeam joia seara de la Ateneu și comentam felul cum X sau Y a manevrat orchestra, dialogul acesteia cu solistul sau… După acele adevărate orgii cu contrapunct din cursul vreunei ediții a festivalului Enescu eu mă duceam și mă culcam liniștit, împăcat, iar el se ducea și așternea înfrigurat pe hârtie povestea pe care muzica i-o spusese în acea seară; se chinuia să găsească sensurile cele mai adecvate, să… El, neîmpăcat, se chinuia să transcrie în cuvinte frânturi din ceea ce mie mi se părea indicibil. Să fixeze în pagina fragilă a unui ziar, palidă, amintirea unei muzici ce se dizolvase deja în întunericul nopții. Cronicile lui aminteau de fervoarea unui cronicar interbelic. Aveau un aer desuet, fermecător, al epocii de dinaintea patefonului; erau într-adevăr scrise astfel încât și un surd să se poată apropia de măreția lui Brahms și a lui Verdi. Nu erau pentru epoca în care înregistrările sonore sunt la îndemâna copiilor.
Când l-am cunoscut, se întâlnea cu Dania. Știam de la el că ceva nu se lega între ei. După ce a murit, soră-sa mi-a dat mie un geamantan cu texte scrise de el, de mână. Doar texte literare, în cea mai mare parte nepublicate, despre care îmi pomenise doar în treacăt, cu un ton de ”nu mă lua în serios…”. Cronicile și le scria la tastatura unui ordinator, încăpuseră toate pe un cd.
Când m-am apucat să-i citesc textele, am făcut ”cunoștință” cu gelozia lui. Era… îl măcina. Așa cum erau scrise, nuvelele lui Sandu păreau a avea – și aveau! – un pronunțat caracter autobiografic. Când Dania avea cea mai măruntă ezitare în a-i arăta afecțiune era distrus. Când era lângă el, iar, gelozia retrospectivă îi demola orice urmă de încredere în sine, îl lăsa fără puterea de a se bucura de afecțiunea ei ”specială”. Nu se putea bucura de momentele acelea pentru că totul îi aducea aminte de suferințele ce îl încercau în lipsa Daniei. Știam, de exemplu, că fuseseră o perioadă despărțiți. Și am citit după moartea lui, povestită de el, scena aceea teribilă în care, ieșind de la cinematograf, a zărit-o – zâmbitoare – la brațul altui bărbat. O descrie cu o intensitate… Pare momentul în care relația lor și personalitatea lui au început să se destructureze, când gelozia a pus cu totul stăpânire pe el. Chiar dacă a urmat o împăcare vremelnică, legătura lor se rupsese în acea seară, la ieșirea din cinematograf. Nehotărârea ei și disperarea lui copilărească de a nu fi părăsit i-au grăbit sfârșitul.
Citind și recitind nuvelele lui Sandu, am în față gelozia mea de acum. Nu știu pe care fibră a firii lui s-a grefat, așa cum nu știu nici la mine. Declanșatorul probabil că e ceva mult mai adânc, mai îndepărtat decât infidelitatea Andreei. Daca ar fi fost doar asta… poate aș fi rezolvat situația cu durere, dar cu calm. Așa, panica în care trăiesc e un semn că multe lucruri din sufletul meu sunt neclare.
Sandu face un inventar al formelor pe care le ia gelozia, precum și al motivelor – reale sau imaginare – care o declanșează. Orice gest, orice grimasă era susceptibilă să îi provoace strângeri de inimă. O priveliște pe malul mării la Balcic, un colț umbrit de stradă – nu doar vreo vorbă căreia să-i găsească subînțelesuri –, toate sunt prilej de reflecții amare, de rememorări dureroase care îi întunecă judecata. Așteptările, disperările, deziluziile, stările sufletești, pe toate le colecționează ca într-un insectar. Poate îl judec eu greșit, poate era o formă de exorcizare a demonilor care îl încercau.
Gelozia din povestirile lui, pe care o puteam cuprinde la modul intelectual, o puteam analiza și cântări, era însă – cumva – cinematografică. O cuprinzi cu mintea, îți ia suflul, dar nu te doare carnea. Într-un film american, sângele care împroașcă obiectivul camerei de filmat mascheaza veritabila grozăvie, violența extremă a scenei. Gelozia mea e însă fără amortizor. Tăișul dureros lasă în urmă mușchii și cartilagiile secționate. Aburii și mirosul ce se degajă din rană, îmi înțeapă nările. Carnea care tremură, însângerată, nu e rece; sângele nu începe să curgă decât după secunde nesfârșite, lungite parcă de un anestezic. Ascuțișul strălucitor al lamei înaintează sub ochii mei prin carne, os, cartilagii, răceala ei mă paralizează.
După atâtea povești spuse, după atâtea zile și săptămâni petrecute împreună, după studenția petrecută împreună la Paris și București, imaginea zbaterilor interioare pe care mi-o arată Sandu în scrierile lui mă lasă întrutotul descumpănit. Cât de diferit mi se arată acest Sandu de cel pe care îl cunoșteam eu… Sandu, acest gentleman desâvarșit (și când depășea măsura în delăsările lui bahice, mai ales atunci!), inteligent, atent imbrăcat în orice situație, cel căruia toți îi zâmbeau (mai ales fetele, și cât îl mai invidiam…); Sandu, cel cu freza întotdeauna în bună formă, spiritual, talentat și cu o replică pertinentă ”la el”; Sandu cel stăpân pe sine, care îmi arătase drumul în muzică și în literatură… ei bine, el era copilul speriat și pierdut care mi se dezvăluia în aceste scrieri? Oare gelozia, în intimitate îl împinsese la violență? Mister… De unde venea aceasta nesiguranță, această neîncredere în sine…?
Îmi sună ca un ecou, ca un testament, vorbele lui, la sfârșitul unui concert al Orchestrei Radio. Se cântase Suita I-a de Enescu. Vitalitatea primei părți avusese asupra noastra efectul unui pahar de vin roșu. Când ne-am despărțit ne-a aruncat insinuant, ironic și provocator:
…și muzica vă va elibera…!
Ca într-un film prost, în lunea care a urmat – probabil după ce și-a citit o ultimă cronică, apărută între timp în pagina de ziar – Sandu s-a internat pentru operația pe care o amânase atâta vreme.

Sursa foto: psymod.ru

Femei de 10 pe Facebook