Nutriție

Eu și… plăcinta mea filozofică!

Execut o plăcintă cu vișine/caise (sunt o veșnică nehotărâtă!) și în timp ce respect cu strictețe indicațiile memoriei mele, trăgând cu ochiul spre Carnețelul din adolescență, în care, la indicațiile mamei, notam cândva, ingrediente, cantități și moduri de preparare, jumătatea nefolosită a creierului meu gândește. Sau, mă rog, așa îmi place mie să cred. Prea multă minte nu am (dovadă prostiile “hand-made” din viața mea!), însă atâta câtă e, e zglobie și neobosită. De multe ori, ca să mă amuz și să treacă timpul mai ușor, îmi propun diferite teme de gândire, mici filozofii jucăușe, în care eu și ale mele fapte suntem personaje principale. Bunăoară, acum, mă distrez găsind analogii și legături între plăcinta cu… “caișine”(licență poetică) ce prinde viață sub ochii mei și existența noastră de zi cu zi.

Bunăoară, uite, chiar acum separ albușurile de gălbenușuri și mă gândesc la viață, la felul în care conștiința te somează, în fiecare clipă, să separi binele de rău. Nu întotdeauna figura îți reușește la fel de ușor cum e în cazul ouălor. De multe ori, dacă un strop de gălbenuș intră în albuș, s-a dus naibii povestea! Așa și-n viață: când Răul își vâră coada, se duce pe apa Sâmbetei orice te-ai apuca să faci. Dar și în viață, ca și în arta culinară, experiența își spune cuvântul. Timpul te învață să faci separarea din ce în ce mai bine.

Bat energic albușurile. Mă întorc cu mintea în Trecut, și mă amuză gândul că, oricât de tare le-aș bate, nu voi smulge de la ele numele găinii care le-a ouat! Ce vremuri! Pe atunci zahărul și uleiul se dădeau pe cartelă, o astfel de plăcintă era un lux! Acum găsești zahăr pe toate drumurile: și alb și brun, și rafinat, și din sfeclă, și din trestie și, mai nou, din ștevie! Torn trei ceșcuțe din cel clasic, asistând la transformarea spumei într-o bezea nefinalizată. Mă simt tentată să abandonez proiectul inițial și să torn repede în bol niște capșuni din frigider, deturnând ideea de plăcintă spre o la fel de apetisantă spumă de căpșuni. Abandonul nu este însă punctul meu forte, așa că înaintez în proiect.

Între timp, albușurile bătute cu zahăr au dobândit exact acea consistență din copilăria mea, când băgam degetul în vas, scoțându-l de acolo alb tot și cu un moț dulce cocoțat țanțoș în vârf. Mă joc și acum puțin de-a copilăria, trăgând însă cu ochiul la gălbenușurile mă privesc precum niște sori, de la mantinelă (acu’ sigur se va găsi cineva sa mă comenteze, în subsol, că “soare” nu are plural!). Le sting strălucirea, adăugându-le în spumă. Așa e și-n viață: ia un om sclipitor, bagă-l într-un colectiv tern, pune-i în frunte un șef tembel și-l vei plafona pe veci, anulându-i strălucirea.
Torn cele câteva ceșcuțe de ulei, acompaniată de zumzetul mixerului care continuă să-și interpreteze partitura, apoi laptele, care, deși BIO mă poartă cu gândul nu la văcuțele, Milka ce pasc pe pășunile Uniunii Europene, ci la lumea de hoți în care trăim și care ne face să nu mai avem încredere în nimic pe care scrie: “Natural”, “Sănătos”, “Organic”, “Bio”. Totuși, cumpăr BIO, dovadă că o părticică din mine se încăpățânează să creadă.

Este rândul prafului de copt și a făinei turnată “în ploaie”. Aș vrea eu să o torn în ploaie, doar că, de unde atâta ploaie, meteorologii ne tot amenință cu coduri galbene precum lămâia a cărei coajă tocmai am ras-o, însă cerul rămâne al naibii de senin, cel puțin în București, lăsând razele de soare să intre-n noi ca-n brânză. Numai făina mea curge “în ploaie”, infiltrându-se în aluatul cremos, răsucit de mâinile metalice ale mixerului, aidoma unui trup de muiere frumoasă, frământat de două brațe vânjoase de mascul în călduri… Asta, ultima, mi-a venit de la căldura ucigătoare din bucătărie: între timp, cuptorul s-a încins, ca la carte, transformându-mi spațiul vital într-un fragment incandescent de Sahară, prin care hălăduiesc ca o Fata Morgana, prozaic înfășurată în șorț și bâzâind dintr-un mixer deja sâcâitor.

… E în tavă aluatul deja, emoționat, căci știe că mintenaș (în Ardeal, la “imediat” se spune “mintenaș”!) va simți atingerea sensibilă a zeci de trupuri răcoroase de vișine și caise. Le presar, calculând matematic cam pe unde este jumătatea tăvii, pentru a nu încălca, cu vișinele, teritoriul caiselor și viceversa. În viață mi-au plăcut întotdeauna lucrurile foarte clare, spațiile bine delimitate. Din suprapuneri și încălcări de teritorii se nasc deseori conflicte, ba chiar războaie mondiale. Ce-ar fi să citim în ziare că “în cuptorul Marinei Almășan”, în absența unui pact de neagresiune, vișinele din plăcintă au încălcat teritoriul caiselor, declanșând cel de-al treilea război mondial?”Doamne, ce bazaconii scriu! E clar, am stat prea mult la soare!

Mărturisesc că, în cele 40 de minute, cât cuptorul mi-a desăvârșit opera, am tot stat să mă gândesc dacă să public prezentul editorial sau nu. Din respect față de cititori și față de rubrica mea, deja consacrată, am să protejez zona Bombănelilor, și am să-l public, cu totul excepțional, pe pagina de Nutriție. Sper să nu se supere colegul Mărgărit că-i fac concurență! Oricum, n-am nicio șansă: rubrica lui chiar este inteligentă și interesantă! ?

P.S. Iar dacă drăgălașa Valentina Pelinel ne mai răsfață, din când în când cu câte un fragment din micuțul Milan Cristian, eu voi dovedi deschidere deplină și vă voi da voie să-mi priviți “copilul” delicios, în toată plinătatea lui!?

Iar dacă vă grăbiți, poate mai apucați o felie!

image

 

Femei de 10 pe Facebook