banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Eu, mai bună decât cea de ieri

Competiția e un lucru minunat! 

Satisfacția alergatului de unul singur nu-ți oferă mai nimic. Poate doar  bucuria beteagă de a ajunge primul ( cu toate că , tin minte, într-un banc vizând culmea absurdului,  exista  posibilitatea de a alerga singur și de a ajunge.. al doilea!😁) . Însă “alergând de unul singur”,  nicidecum nu vei scoate din tine tot ce ai mai bun :  nu vei încerca să ajungi mai repede, să alergi mai frumos. Pentru că știi bine că vei ajunge, oricum, primul. 

Pe când în momentul în care intri în competiție cu cei din jur – oricâți ar fi ei, încă unul sau o armată întreagă  – lucrurile se complică. “ A fi primul”  cere acum voință, mobilizare, ambiție, determinare. Ca să fii mai bun decât alții, trebuie să fii mai puternic, mai bine pregatit, mai bine organizat, mai …mai… , decât fiecare din ei și toți la un loc.

Adevăratele performanțe sunt  generate de competițiile acerbe. Doar acestea din urmă sunt în măsură să stoarcă din noi toate talentele, să ne decanteze toate calitățile, să ne pună în mișcare toate capabilitățile. 

Am însă un amendament. Cred cu tărie că adevărata competiție nu este cea, la care te aliniezi, la start, împreună cu ceilalți competitori, așteptând impușcătura care să-ți pună muschii în mișcare. Iar apoi, privind spre stânga și spre dreapta, să te dai peste cap, pentru a-ți întrece adversarii..

Adevărata competiție este cea, pe care o declanșezi cu tine însuți. În care încerci sa te autodepășești, să fii mai bun decât tine, cel de ieri. 

Țin minte că, încă din adolescență, fratele meu fiind prea mic pentru a mă întrece cu el 😁,  îmi fixam eu mie însămi “obiective” : trebuie să termin cartea asta până mâine! Trebuie să-mi fac curățenie în cameră până plec la  patinuar! Trebuie să-mi îndrept “8”-ul luat la geografie!  Trebuie să strâng bani până la ziua mamei, să-i cumpăr jacheta pe care și-o visează!…Îmi așezam în minte aceste țeluri, după care mă aruncam nebunește în atingerea lor. Nu mă zorea nimeni din spate, nu mă luptam cu nimeni pentru a fi mai bună decât el, nici măcar timpul nu-mi era inamic, în acele vremuri. Vroiam pur și simplu să-mi demonstrez că pot. Că sunt în stare să depășesc limitele mele de atunci. Asta mi-a hrănit ambiția de a reuși de mai târziu, determinarea, groaza de a-mi abandona țelurile. De a mă lupta cu “nu pot” și de a găsi, în orice izbândă de mai apoi, prilej de bucurie. 

Poate că n-ar fi rău să încercați și voi. 

Chiar dacă nu vă zorește nimeni de la spate, să încercați să înaintați mai repede. Chiar dacă nu aveți concurent in ceea ce faceți, să încercați să fiți mai buni. 

Chiar dacă nu vă privește nimeni, să încercați să faceți totul ca la carte, să nu trișați. Să nu vă furați vouă înșivă căciula. 

Chiar dacă premiul nu există și podiumul nu are decât un singur loc, să luptați pentru mulțumirea voastră launtrică, de a fi mai buni decât voi, cei de ieri! 

Și, odată declanșat mecanismul, veți vedea : mâine veți fi, cu siguranță, mai buni decât astăzi! 

Iar asta te face să te simti al naibii de bine! 😉

Rubrică oferită de :

Femei de 10 pe Facebook