Bombănelile Marinei Editoriale

Eu, cea din spatele măștilor

        Într-un dialog  recent cu unul dintr-acei oameni care “contează”, am fost ușor muștruluită pentru faptul că-mi manifest public slăbiciunile. Pentru că nu mă dau în lături de a recunoaște când plâng, pentru că-mi asum public înfrângerile amestecate printre victorii, pentru că admit că sunt bântuită de frici și că am destule momente în care energiile pozitive divorțează de mine, lăsându-mi, la “partaj”, un munte de îndoieli. Susținea persoana respectivă că noi, ăștia, “persoanele publice” ( observați că mă încăpățânez, în continuare, să spun “vedete”!) trebuie să ne păstrăm imaginea perfectă în ochii celorlalți. Noi nu trebuie să avem slăbiciuni, nu trebuie să înregistrăm căderi ci doar suișuri, nu avem voie să ne lăsăm îngenuncheați de cele “lumești”.

…Întrucât judecata de mai sus venea dinspre un om cu mansarda îmbleșugat mobilată, observația lui m-a așezat pe gânduri. Acestea mă năpădesc, de regulă, noaptea, feliindu-mi-o în culori și provocându-mă la repetate  jocuri de-a “alba-neagra”. În zonele albe ale nopților mele mă trezesc răsucind pe toate părțile întâmplările de peste zi și sperând să se adeverească proverbul “noaptea e un sfetnic bun” . Adică să mă trezesc dimineața dacă nu mai deșteaptă, măcar mult mai inspirată. 

Prin urmare, gândind la spusele prietenului meu, i-am dat într-o primă fază dreptate. De fapt, obișnuiesc deseori să îmbrac haina de avocat al diavolului, nici nu mi-e deloc greu să fiu de acord cu toată lumea. Cu atât mai mult, cu cât părea logic ceea ce susținea interlocutorul meu : noi, ăștia, la care se uită destulă lume, funcționăm, oarecum, ca modele. Oamenii ar  trebui să se inspire din noi : din forța noastră, din determinarea noastră, din dibăcia cu care fentăm primejdiile, din arta de a face slalom printre obstacolele vieții. Într-un fel, cam ăsta ne este rolul , misiunea noastră publică. Restul – înfrângerile, tristețile,  căderile , frământările noastre – trebuie ascunse bine sub preș, pentru ca “locuința” să fie curată-lună, atunci când cineva pătrunde în ea sau măcar privește pe gaura cheii. 

…Și totuși, deși într-o primă fază, am conchis că prietenul meu avea dreptate și mă pregăteam să-mi șterg lacrimile de pe Facebook, am căzut din nou pe gânduri…Bine, aceste “căzături” ale mele ( pe gânduri) , deși dese, nu sunt dureroase. Gândurile mele sunt pufoase, ba au și un sistem de catapultare care mă reîntoarce repede în viața reală. Îmi place să cred, ceva mai înțeleaptă. De data aceasta, gândurile mele le contraziceau pe cele cu care fusesem de acord. M-am gândit eu : până la urmă, de ce să trăiesc sub o “mască”? (Nu o luați ca pe o instigare de a renunța la măștile medicinale!)  De ce să hrănesc ideea – total greșită! – că noi, ăștia, care apărem la televizor, am fi altfel decât ceilalți? De ce să înlăturăm cu bună știință, din comunicarea publică, supărările noastre, bătăliile pierdute, întâmplările prea firești ale vieții de zi cu zi? Căci și noi, la rându-ne,  împingem coșul prin supermarketuri, facem lecții online cu plozii noștri, ne certăm cu jumătățile de viață, și noi petrecem timp printre propriile lacrimi, și noi arătăm șifonate dimineața, când ne privim în oglindă, și noi executăm tocănițe și ardei umpluți, pe care îi strecurăm printre telefoanele date sau mailurile trimise unor nume răsunătoare, la care oamenii de rând nu pot ajunge nici cu gândul. Și deși ne tutuim cu vedetele “de neatins”, deși ieșim la o cafea cu miliardarii și stăm la taclale cu politicieni faimoși, odată intrați acasă, în halatele noastre, în treninguri și în papucii de casă, devenim ceea ce și suntem de fapt : niște oameni absolut obișnuiți, cu aceleași bucurii și necazuri precum toți cei din jurul nostru. 

…..Spunându-i punctul meu de vedere celui ce mă provocase, am rememorat esența multora dintre mesajele care-mi vin periodic dinspre telespectatorii noștri : “ Știți de ce vă iubim noi  doamna Marina? Pentru că sunteți “de-a noastră” : n-aveți fițe, nu ne priviți de sus și trăiți, oarecum, viața pe care o avem și noi”. 

   Quod erat demonstrandum. Așa că n-am să șterg de pe Facebook fotografiile în care mi se vede câte-o lacrimă în colțul ochiului. Și risc să pun și poza asta, de menajeră, ca poză de profil, la editorialul de față! 😜

 

Rubrică sponsorizată de FARMACIILE CATENA – VOUCHERE CATENA