“Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
…”Îmi place să scot gânduri la iveală. Simt această nevoie imperioasă, simțind că îmi face bine. Nu cred că valoarea celor scrise înseamnă ceva anume. Dar e o descărcare, atât. Aici, ca în cea mai mare parte a locurilor noi pe care le-am văzut –procentul neplăcut e infim. Îmi place atât de mult încât, tot așa ca de obicei –să pot să-mi amintes, de fiecare dată, de fiecare în parte! Să pot să vin definitiv aici. Să ne mutăm. Până la urmă, nimic nu e imposibil. Dar, deși mă consider un om liber, suntem supuși unor conveniențe, în sensul că, totuși, nu putem renunța la tot ceea ce am contribuit o viață. Nu se poate renunța cu ușurință la obișnuința activității! Uneori plicticoasă, alteori necesară – conformă unui ritm prestabilit, îngrăditor chiar – nu poate avea loc desprinderea de munca pe care am săpat-o în mine vreme de mai bine de cincizeci de ani.
Gândurile astea, completate de senzații, au loc tot timpul, cum spuneam. Asta nu-i rău. Ele nu sunt distrugătoare, îmi dovedesc doar că ceea ce vedem, când ele apar, este atât de frumos, atât de bun pentru suflet, încât aproape ți-l răscolește. Și, în continuare bucurându-mă de bogăția lumii, stau la pândă, fur, dar am și o pavăză în jurul meu, o ocroteală conștientă că n-am să mă pot lăsa furată. Nici de pomii verzi, nici de florile mele iubite, nici de păsări sau pisici sau câini și căluți; le voi duce cu mine mereu. Și să-mi ajute Dumnezeu să pot să-mi amintesc, de fiecare dată, de fiecare în parte, tot timpul. Eu (noi) nu fac vacanțe ca să ne umplem timpul sau, mai corect, să ne trecem timpul. Ne facem ca să încercăm să ne desăvârșim propria construcție. Lăsatul la voia întâmplării a lucrurilor s-ar chema o neconcordanță cu elementele constitutive în propria viață. Și – spre binele meu – cred că am reușit parțial să-mi găsesc calea până acum. Cum bine zicea George Bernard Shaw: ,,În viață nu trebuie să te regăsești, în viață trebuie să te construiești,,.
Modestia e o estimare corectă a propriei persoane. Nu mi-am despărțit viața de carieră, deși se poate crede că implicarea profesională duce la eșecul afectiv. Nu este așa. Nu există chestia cu ,,vedeta,, și ,,viața publică și particulară,,. Sunt deja alte vremuri. Am avut zbateri (sufletești), dar meseria m-a ajutat, m-a ținut dreaptă. Nu mi-am cumpărat o mașină după chipul și asemănarea mea – adică să mă facă puternică (?). Siguranța pe care ți-o dă, ți-o conferă o cutie metalică, devine și o închisoare obligatorie…
ÎNTÂI A ÎNTÂIA /2021
O să credeți că sunt obsedată – printre altele – de cifre, de date, asemeni unui contabil. Poate da, poate nu, dar unele dintre ele sunt de remarcat. De pildă, titlul de astăzi ar putea deveni o dată de ,,sărbătoare,, atunci când vom constata că nu mai e ce a fost! Și nu numai întâi a întâia, ci toate zilele vieții noastre! Începutul de an a fost și trist. Spun ,,și,,, pentru că , pe de o parte, trebuie să trăim cu speranța că ceva-ceva va fi și bun. Dar, altminteri, am fost supuși unui șoc: 1 ianuarie devenise legendă pentru simplul motiv că în acea zi la ora 12 ne repezeam, după o noapte mai lungă sau mai scurtă, să ascultăm Concertul de la Viena. În papuci, cu ochii cârpiți, sorbind repede o cafea – ne instalam tăcuți să fim purtați pe ici, pe colo, împreună cu sunetele divine ale muzicii. În decursul anilor eu n-am văzut și ascultat acest concert de început de o nouă viață, decât în condiții excepționale. Toată formațiunea, orchestra, dirijorii, decorul floral și baletul au fost – de fiecare dată – supuse perfecțiunii.
2021 nu a fost altfel din acest punct de vedere. Ba, poate și mai perfect, dacă îmi îngăduiți gradul incorect gramatical de comparație. Dar, vorbeam de șoc! Totul, dragi ascultători, s-a produs în fața scaunelor goale! Până și florile superbe din decorațiunile opulente s-au împuținat și erau cu siguranță triste, ascunzând rouă de lacrimi printre petale. Scaunele elegante, tăcute, sobre, nemișcate, rezonau, iar lemnul și catifeaua aplaudau în tăcere. Excelent – ce-i drept- dar… șoc! Sublimul concert a fost dirijat de Maestrul Riccardo Mutti, care și-a încheiat misiunea din acest an, spunând despre muzică: Este o adevărată misiune! Apoi: Muzicienii au în brațele lor flori!
Și așa s-a închis ziua de 1 ianuarie 2021. ,,Radesky marș,, a răsunat ca de obicei dar, fără replica susținută cu atâta bucurie cu bătăi din palme…
Cu cine?
Fără oameni.
Fără urechi avertizate de ritmurile binecunoscute. Și.. șoc! Fără aplauze…
Mi-am reamintit vorbele lui Aristotel în ,,Omul politic,,: ,,Toată lumea are glas. Numai omul are voce și vocea aceasta trebuie să se facă auzită în cetate,,.
Ehei, cine are urechi de auzit… Nu?”
CRISTINA DELEANU
Comentează