Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
“Nivelul de înțelegere a limbii române este sub nivelul celei de exprimare.
Trăind o criză de moralitate care se accentuează, nu ne dăm deloc seama că nu numai prin lipsa de educație se produce acest lucru, ci și prin alterarea cumplită a formării gustului estetic.
Lipsa de educație ne reduce considerabil nivelul de cetățean. Civilizat, trăind și gândind ca un om, dotat de Dumnezeu cu tot ce-i trebuie pentru a reuși, pentru a se simți mândru cu propriile-i fapte. Ne place enorm să tot spunem ,, să fim tratați ca oamenii, nu ca animalele!,,. Dar cei nemulțumiți de tratament, oare cu ce au demonstrat celorlalți că merită să fie numiți oameni? Cât despre gustul estetic, ce să spun? Acest departament al culturii, la noi, această noțiune, nici nu este cunoscută, ca dovadă este lipsa ei de folosire în vocabularul nostru obișnuit, darămite să mai știm și ce semnifică. Mai ales de către tânara generație! Dar nu numai! Noi nu gândim moral. Nu ne dăm seama că cel mai frumos lucru din lume este chiar lumea. Dar pentru asta ar fi normal să ne gândim la dinlăuntrul nostru. Nimeni nu o face. Nici noi înșine și, mai ales, nici alții din jurul nostru. Revenind la fraza cu care mi-am început scrierea de astăzi și ocolind completarea de mai sus pe care mă sprijin ca argument, vă fac, de fapt, cunoscut scopul intervenției mele: despre limba română și cum n-o folosim la adevărata ei valoare. Nivelul de înțelegere mai slab decât cel de exprimare ar însemna, în fond, că nu știm să vorbim, că nu știm ce vorbim. Că nu știm să folosim cuvintele potrivite situației aflată într-o discuție. De ce? Pentru că nu le cunoaștem. Și nu cunoaștem nici sensul. Nu știm că acele cuvinte potrivite ne-ar ajuta să ne exprimăm exact gândul corect. Nu folosim vorbe mai alese care ar putea clarifica exact situația pe care încercăm să o lămurim. Ceva din istoria cultă a omenirii mă va ajuta să stârnesc curiozitatea celor care nu știu sau cred că știu destul despre noi, poporul nostru și limba română. Ca să vedem doar ce distanță în ani ne-a despărțit pe noi de aparițiile strălucitoare ale Renașterii ( la rândul ei învingătoare, după 1000 de ani și peste, asupra Evului Mediu (deloc întâmplător), spun acum că e vorba de cca. 300 de ani. Renașterea secolelor a apărut în sec. XIV-XVI, a avut la bază curentul cunoscut sub numele de Umanism. Mișcarea uriașă a fost stârnită de burghezia în ascensiune (sec. XIV în Florența și Roma), care aducea un progres real societăților și care a înțeles acum 650 de ani că adevărata valoare o constituie Omul și capacitățile sale creatoare. Umanismul exact asta înseamnă, o mișcare social-culturală având în centru Omul ca ființă superioară. La noi, el a apărut în secolul al XVII-lea, având trăsăturile specifice istoriei neamului românesc. Mulți cărturari se remarcă, dar cel mai important umanist român poartă numele Dimitrie Cantemir. Îngăduiți-mi, însă, câteva informații legate de începuturile formării limbii române pe teritoriul străvechi al geto-dacilor. Marea migrațiune a popoarelor din primul mileniu după Hristos, a lăsat urme puternice în teritoriile unde s-au stabilit. Geto-dacii și-au păstrat limba dar au și împrumutat și asimilat cuvinte de la aceștia. Nu au renunțat însă la tradiții și obiceiuri, dovadă fiind creațiile noastre populare. Publius Ovidius Naso – cel exilat la Tomis- a scris în limba geților. Străbunii geto-daci erau legați prin iubire de pământul pe care-l stăpâneau de două mii de ani.
Înainte de apariția primului document în limba română (1521), în statele feudale formate în secolele al XIV-lea și al XVI-lea se folosea în relațiile diplomatice greaca în sudul Europei, latina în apus și slavona spre est. Scrierile acestor vremuri care au cuprins teologie, poezie, fapte de război, imnuri religioase și altele, vor da naștere în timp cronicilor ( Letopisețul – cea mai de seamă formă a literaturii vechi). La noi, instituția care a avut un rol covârșitor în viața comunității a fost (ca și astăzi, sper) Biserica. Vindecători ai trupului și ai sufletului, reprezentanții Bisericii sfătuiau întru respectarea normelor morale, în cultul muncii, al dreptății, demnității personale și naționale. Știutori de carte, preoții își transmiteau cunoștințele, păstrând tradiții de milenii de la Regele Zeu –preot, medic –Zamolxe. Traducerea în limba română a cărților bisericești a contribuit la unitatea geto-dacilor. Se dovedește, în timp, că poporul este cel ce dă dovada nemuririi unui neam, prin toate faptele sale.
După o mie de ani de Ev Mediu întunecat, Renașterea în țările europene a schimbat – pe perioada secolului al XIV-lea și culminând cu secolul al XVI-lea –prin, repet, mișcarea uriașă a noii clase sociale, burghezia, care a înțeles că suprema valoare este omul și capacitățile sale creatoare. Creatoare în toate domeniile, atât ideologice cât și artistice. De aici curentul umanist. Lupta pornește împotriva a tot ceea ce oprimă sau înjosește demnitatea omului. Însă omul este chemat prin cultură să-și devolte personalitatea și puterile creatoare.
Pe meleagurile geto-dacilor Renașterea ajung, în forme specifice, abia în secolul al XVII-lea și lupta înaintașilor întru umanism s-a canalizat împotriva expansionismului turcesc, spre unitatea tuturor românilor în spațiul străbun și inspirarea din vechile scrieri ca principal izvor de cultură. Textele religioase, texte istoriografice, letopiseți. Nu e cazul să înșir o listă imensă de cărturari cu dragoste de țară și de cuvânt, care au lăsat mii de pagini doveditoare ale faptelor de viață și de vitejie prin care s-a trecut preț de sute de ani de către neamul nostru și de către unii dintre conducătorii lui de seamă. Nu este cazul, nu pentru că nu merită, dimpotrivă; important este pentru astăzi să reținem cât de importantă, cât de nemăsurată a fost contribuția lor scrisă, la stabilitate, la unitate, la respect pentru lege, pentru dreptate, pentru neatârnare, pentru judecată în alegerea faptelor. Numesc doar trei nume, totuși, rămase făclii în istorie: Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce.
Și, după o scurtă incursiune în trecutul îndepărtat, mă întorc la Dimitrie Cantemir, scriitor, istoric, filosof și savant umanist, primul mare erudit consemnat de istoria literaturii române. Amintesc doar de ,,Istoria ieroglifică,, , scrisă în limba română la Constantinopol între 1703-1705, ca o alegorie de mari dimensiuni, o fabulă în proză.
Și azi, azi ce ne facem cu englezismele? Căci, să recunoaștem, exact în acest stadiu ne aflăm. Nimic de zis, e foarte bine să cunoști cât mai multe limbi străine, dar nu e cazul ca ele să domine în vocabular. Se modifică felul gândirii. Se stâlcesc gândurile și se crede că dacă știm o vorbă-două în engleză trebuie neapărat să o strecurăm în fraza pe care încercăm să o facem mai deșteaptă. De ce? Credem că e mai frumos, mai distins, dacă eliminăm un același cuvânt, sens, din limba română? Cei care procedează așa se rușinează să vorbească mai curat în limba noastră? În același sens mă tot mir când văd o firmă care ar trebui, de fapt, tradusă, alături de numele straniu care o definește?
Dar mai e un aspect și mai dureros. Anume: vorbirea de fiecare zi. Unui procent de 80% dintre români le trebuie un curs intensiv de studiu al Dicționarului Limbii Române. Nu vă uimiți! Se vorbește prost, agramat, fără nuanțe și fără sens. Toate categoriile sociale suferă de această boală. Nu mi-e rușine să spun că acei tipi care se află în posturi mari, hotărâtoare, sunt la fel de pițintei în vorbă și în vocabular. Păi, atunci? De la cine mai luăm exemplu? Și atunci, pe cine să ascultăm, dacă nici ei nu știu bine ce vor și ce spun?
Hăuleala, vorbitul tare, adică strigătul sau înjuratul au devenit sunetele frecvente ale unei limbi frumoase, domoale și muzicale. Eu una nu mai pot să-i suport pe oamenii care se fălesc cu stilul ,,liber,,, deșănțat și îndrăzneț, dar de fapt un stil ce le demonstrează prostia și neputința.
Au murit în zadar cei din vechime, dacă nu suntem în stare măcar să le respectăm bunele gânduri, bunele fapte, în fond eroismul; noi, cei de astăzi, un fel de imitații de carton, lipsiți de orice vlagă. Poate doar aceea de a aduna praful de pe tobă…”
CRISTINA DELEANU
Comentează