Da, sunt în continuare stupefiat de numărul mare de articole, gânduri și însemnări ale Doamnei. Așa că voi merge în continuare cu publicarea acestui jurnal de dincolo… Așadar:
Dragi prieteni, Știu că am mai vorbit despre asta. Mai știu și că subiectul poate deveni plicticos pentru unii. Dar mai știu și că repetiția este mama înțelepciunii. Pentru mine însă, devine obsesie, încărcată de neputință, orice manifestare dăunătoare prin repetabilitatea ei, atâta timp cât nimic, chiar nimic, nu se schimbă și nu ne îndreaptă spre o cale înțeleaptă. Probabil, pot fi acuzată de vorbe inutile, spuse doar ca să mă aflu în treabă. Tot ce se poate. Îmi asum riscul. Riscul de a umple încă o coloană în revistă cu propriile mele stări sufletești, cu tristețile pe care le trăim, cu greutățile pe care le întâmpinăm. Dar fac parte dintr-o colectivitate care, teoretic, este de acord cu mine și care ar trebui să se sature de constatări și să fie mai vie, mai inspirată, deci mai în acțiune. Mă preocupă toată colectivitatea. Sufăr să constat că ne domină o oarecare plictiseală, o monotonie în a spune că viața trebuie și merită trăită, când, de fapt, suntem puternici, demni de încredere, capabili de a putea conduce o societate normală. Resursele noastre sufletești sunt limitate. Nu mai știm și, deci, nu mai putem să ne adresăm lucrurilor naturale care leagă indivizii într-osocietate. A dispărut comunicarea directă, prietenia sinceră, a dispărut privitul în ochii celuilalt, zâmbetul natural, strângerea unei mâini. A dispărut vorbirea liberă, exprimarea corectă a frazelor, a dispărut starea de omenie, atât de normală ființelor bipede, și au apărut toate urâciunile – nu le mai repet, le știți deja – condamnabile de către societate de-a lungul secolelor. Știu, omenirea a suferit sute de ani de aceleași racile, dar s-au născut și minuni ale sale , care dăinuie. Într-un fel, societatea omenească a suferit dintotdeauna de neliniști, dar în anumite clipe le-a depășit. În perioada asta ducem, noi toți, greul unor schimbări, al unor transformări nemaiîntâlnite, și trăiesc cu impresia că vremurile sunt obositoare pentru tot neamul omenesc, nu numai pentru cel românesc. Tristețea mea este că această cale a fost determinată de explozia tehnicii (ca s-o numesc sec), despre care demult se spune că ne va distruge. Iată-ne, așadar, pe pragul unei prăpăstii a cărei adâncime nu o cunoaștem. Dovedit, suntem atrași de magia tehnicii de vârf, ne folosim de ea, nu contest asta, ne ușurează semnificativ viața, dar riscul devine imens: în beneficiul comodității sacrificăm magia cunoașterii individuale, descoperirea propriei ființe. Zbaterea unei salvări nu se întrevede atâta timp cât orice gest posibil omenesc se transformă în perpetua tastare a display-ului mobilelor, în speranța că acolo, printre pixeli, se întrevede o dâră de fericire.
De la această copleșitoare și de neînlăturat (momentan) regulă de viață ni se trag toate relele. De la așa-zisa comunicare între indivizi, urmând la cea între neamuri, ca să explodeze la cele mai înalte niveluri, se va inflama deteriorarea structurii umane, a minții și a sufletului, care ar fi trebuit în continuare să reziste și să fie esența umanității. Așadar, dragi prieteni, hai să ne mai verificăm o dată și încă o dată puterile și capacitatea dumnezeiască a minții, pentru a redeveni ceea ce ar trebui să fim: oameni ai Pământului, slujitori ai naturii.
Când aud sirenele zbârnâind la Kiev (și nu numai), memoria mea afectivă se trezește, se revoltă și ia un fel de atitudine. Dacă în 4 aprilie 1945 la Ploiești am fixat pe fibrele creierului sunetul strident al unor sirene asemănătoare, precum și reacția normală a unui copil de 4 ani, înspăimântat, în brațele mamei, azi îmi dau seama, de fapt, ce am trăit atunci și nu pricepeam. Următoarea și ultima senzație pe care viața mi-a păstrat-o de atunci a fost că, fiind într-un adăpost fragil, dărâmat de suflul unei bombe din apropiere – suflu care mi-a ucis tatăl – toate resturile de scânduri fărâmate ne-au îngropatr pe mine și pe mama și am simțit țărână în gură. Apoi… tăcere…Azi, după atâția ani, istoria se repetă. De ce? Pentru că aceleași forțe, mari forțe, mari puteri bancare și industriale, care au ,,muncit,, atunci să fabrice cel de-al doilea Război Mondial, s-au străduit și astăzi să încurce ițele vieților pământenilor. Și atunci naziști, și acum naziști. Oare l-am cipat pe Putin și pe cei din preajma lui, așa cum l-au drogat pe Hitler?
Înțeleg că oamenilor le este dat câte ceva, cu care încearcă să trăiască, să răzbată. Unora, absolut nimic. Și, poate atunci începe să se nască răul. Dar cei care au totul sau, hrăpăreți și nesătui fiind, VOR totul. Ca și cum alții, oameni de multe ori mai valoroși cu mintea și cu realizările lor, nici măcar nu ar exista. Nu au pic de rușine, pentru că nu au pic de rațiune. Sunt demenți și se înarmează în puterea lor cu multă și periculoasă muniție, care este chiar răul… Și el, răul, este la vedere. Răul compus din mulți răi nu se sfiește. Stă ca păduchele în frunte… Și mai face și cu ochiul… Of…
CRISTINA DELEANU
Comentează