Diverse

Emoționanta scrisoare a lui Mircea Rusu, către plecata sa mamă…

“Uite micuța mea, ce fac io acolea. Cum sufletul tău mai stă câteva zile pe pământ, curăț miez de nucă verde pentru el. Parc-o știut nucu’ lui Gyusi și o acționat la fix cât să am timp. Ce de negreală iar pe mâini, ca-n fiecare an. Lasă c-ai curățat și tu pintru mine destul, e pe corecte. Iau fiecare miez și-l învelesc așa, cu lacrimi curate, din alea de nimeni văzute, de nimeni știute în afară de tine. Cum m-ai învățat. Le-am tot strâns și uite-acuma-s bune la ceva. N-am găsit în trusa lu’ Adi decât cleștele ăsta da’ mă descurc. Au coaja tare nucile, cum știi. Ne-o povestit Gyusi cum bunicu lui o adus sâmburii din, pardon de expresie, Rusia, când o venit pe jos di la război. Practic îi toamnă și când o anunțat că vine mai frigut, îndată m-am gândit la tine că n-ai cu ce te-nveli acolo. Și te-am învelit cu mine, așa – ncetuc să nu-l deranjez pe ticu. Ei, mai zic și io una – alta, cum îs prostuc. Poate că și de doru ăsta care-i nou, acuma-l învăț. Mică, ascultă aici la mine, îți fac un cântec gigea măi măi. Încă nu-l pot cânta, că no, mai vine câte-un nod în gât da’ și când o să-l bag tăt, cap-coadă, copiii de să țin cu inima de mame, își rup fâșu’. Un picuț mi-o trecut prin minte că di ce-ți scriu io ție, în loc să viu la tine-n cameră și să – ți spui direct. Tăt uit, ce să fac, îs ca-n bancu’ ăla cu ținerea de minte. O vinit toamna și cu ea, prima mea scrisoare către tine. O zis un domn din ăsta de știință, mai grăsuc, blondiu așa, cu păru’ creț și des ca o veioză, că să nu ne năcăjim tare, că ei îs pe pe drumu’ bun și că estea două lumi să vor uni și că iar să-ntălnesc ăștia de-aici cu ăia de-acolo. Am stins televizoru’. Pintru motivu că tu stai bine mersi acolea-n inimucă la mine tăt timpu. Nici dincolo, nici dincoace sau ce mai zicea el. Afară bate-un pic de vânt. Îți trimit prin el miezuri de nucă. Să – i dai din ele și la cuscra, la mama Paulei, că trăbă s-ajungă și ea. S-o grăbit. Una peste alta, îs bucuros c-am locuit în prezent în permanență în sensu’ că nu atârnă ca o greutate, cum că ce-aș mai fi vrut să-ți spun și nu ți-am zis. Nu. Că mai tot timpul îți spuneam direct, te iubesc micuța mea. Corect? Și când o să am palmele negre de la nuci, o să te văd în palmă pe tine.”

Publicitate