„Dacă o cunoşti (şi eu am fost de câteva ori seismograful ei sensibil, deci o cunosc, bineînţeles atât cât poate cineva să cunoască o femeie!), te izbeşti de încordarea ei nestăpânită, te irită tremurul nervos al antenelor ei la pândă, în sfârşit, nu poţi face abstracţie de centrul de forţă magnetic al existenţei ei. Stă cu buzele strânse, cu pleoape obosite peste cearcăne trase, soarbe afanisită din cafea, ridică o dată ochii şi apa lor limpede te otrăveşte, mlaştina lor verde-galbenă te înghite. Apoi, sare, deodată la luptă şi totul în făptura ei, ochii, părul, pielea, capătă culorile aurii ale unei leoaice. Fiara a intrat în arenă, felină încordată, sigură pe capacitatea ei formidabilă a instinctului manevrat, cu inteligenţă, să acţioneze acolo unde trebuie. Îi cunosc, i-am înregistrat de mult toate, aproape toate expresiile, mijloacele, reacţiile, stările. Dar surpriza şi suspansul alcătuiesc unele dintre piesele care compun puzzle-ul savant şi imprevizibil al talentului ei. Cum poate fi strălucitoare şi pământie, foarte frumoasă şi foarte urâtă – când repetam cu ea piesa Ecaterinei Oproiu «Cerul înstelat deasupra noastră» mă fascina expresia descompusă a figurii ei, atitudinile neglijente, dizgraţioase, de femeie care renunţă la feminitate – îmi pare într-adevăr o enigmă. Cum poate înflori într-o clipă – am văzut odată un dans japonez în care un pitic în agonie devenea corolă de floare, pasăre în zbor, peşte în apă – este într-adevăr un mister”, scria despre Valeria Seciu regizoarea Cătălina Buzoianu în „Novele teatrale”, 1987, Editura Meridiane. Suficient ca să înțelegi ce fel de om, ce fel de femeie, ce fel de actriță a fost Valeria Seciu. Drum lin, doamnă dragă! Ne lăsați atât de triști pe noi, cei care v-am iubit și admirat pe scena teatrului românesc!
Comentează