Am fost de nenumărate ori martoră la generoasele sale reverenţe în faţa publicului, mulţumind cu recunoştinţă celor care au urmat-o în această nemaipomenită aventură a cunoaşterii numită teatru, pe care îl venera cu întreaga fiinţă şi ştiu că a pus întotdeauna mai mult preţ pe farmecul inteligenţei decât pe surâsul stereotip graţios şi a avut mereu sfânta nevoie actoricească de a simţi scena. Nu am pierdut nici un film, începând cu „Valurile Dunării”, continuând cu „Răutăciosul adolescent”, „Străinul”, „Duminică la ora 6”, „De-aş fi Harap Alb”, „Facerea lumii”, „Dincolo de pod”, „Stejar, extremă urgenţă”, „Acţiunea Autobuzul”, „Prin cenuşa imperiului”, „ Imposibila iubire” sau „ O lumină la etajul X”. Cât despre teatru, spaţiul nu-mi permite să amintesc toate rolurile sale memorabile. Să nu uităm de teatru radiofonic şi de televiziune, de unde era nelipsită. Irina Petrescu a avut ştiinţa de a sili cuvintele să-şi găsească cel mai neaşteptat loc în frază. Un exemplu ar fi cel în care mi-a povestit despre ceea ce Crăciunul înseamnă pentru ea, când am rugat-o acest lucru în urmă cu multă vreme, pentru o ediţie specială a Jurnalului Naţional de sărbători: „Cât au trăit părinţii mei, n-a lipsit niciodată bradul împodobit de mama, cu grijă, în Ajun. Darurile poposeau la piciorul lui şi erau descoperite de mine în dimineaţa de Crăciun. Deşi modeste (un joc, o pijama, o ciocolată, un fular croşetat sau, regal, o portocală), am fost un copil fericit. Am crescut liber, armonios şi fără complexe. Dragostea lor mi-a închegat coloana vertebrală până la demnitate şi uneori chiar intransigenţă. Ultima noapte de Crăciun, cu acelaşi ritual, bradul împodobit de mama mea… mă aştepta de la Cannes… Aveam să aflu, pe 28 decembrie, că părinţii mei mureau (muriseră) într-un accident de automobil. N-am putut strânge şi împacheta podoabele acelui brad – ultimul – multă vreme. De atunci globurile şi beteala au rămas în aceleaşi cutii acoperite de praf. Crăciunul vine azi împodobit doar cu o creangă de brad şi câteva lumânări. Dar asta nu înseamnă că nu mă bucur de Sărbătoare şi de întâlnirea cu prietenii mei apropiaţi.” Am pentru Irina Petrescu un profund respect, o iubire specială, care arde continuu, o recunoștință pentru prietenia cu care a găsit de cuviință să mă onoreze. Când filma „Străinul”, în 1964, Irina Petrescu avea 23 de ani. Ştefan Iordache la fel. Despre experienţa aceasta povestea într-un interviu: „Aveam oarece experienţă de la «Valurile Dunării», «Nu vreau să mă însor» şi «Poveste sentimentală». Puţină înfumurare. Puţină aroganţă, puţină dezinvoltură, puţină suficienţă. Măsuram cu inconştientă încredere în mine şi în viitor paşii nesiguri ai unei profesii pe care îmi închipuiam doar că o cunosc. Ştefan debuta calm, deschis şi simplu. Atent pe ce calcă şi cum îşi aşază pasul. Nu se sinchisea de ifosele mele şi mă conducea uşor şi sigur spre ceea ce instinctul său impecabil de artist simţea că se poate păşi cinstit. Îmi vorbea la nesfârşit despre teatru, pe care nici unul dintre noi nu începuse să-l facă de-adevărat. Avea întotdeauna dreptate. Mă fascina. Încercam să-l ajung şi chiar să-l surprind oferindu-i sau propunându-i ceva neaşteptat de atrăgător, dar rămâneam mereu în urmă, cu bucuria de bumbac a experienţelor mele de cinema, a dezinvolturii mele de cinema, a înţelepciunilor mele de cinema. Aveam fiecare cei 23 de ani ai săi. Şi o uriaşă, caldă tristeţe care n-a încetat să crească, să se maturizeze şi să rodească mereu nemulţumiri, împăcări şi nelinişti”. Viaţa sa personală a fost mereu partea nevăzută a lunii, dacă pot să-mi permit o asemenea comparaţie. Din simplul motiv că discreţia era o trăsătură de caracter a acestei actriţe extraordinare. Şi totuşi… Pentru că a existat ceva ce a depăşit graniţele mi-e imposibil să nu amintesc despre acest ceva miraculos ce i-a marcat într-un fel viaţa. „Am cunoscut în tinereţe o femeie absolut superbă (al cărei nume nu-l voi dezvălui), mult mai în vârstă decât mine, care mi-a servit lecţiile exacte de inhibare şi distrugere a propriului meu egoism”, spunea Adrian Pintea cu mulţi ani în urmă. Nu este un secret faptul că drumul lui s-a intersectat ca bărbat şi femeie timp de şase ani cu al Irinei Petrescu, inteligentă, cultă, rafinată, talentată, un alter ego feminin al lui. Iubire, durere, pasiune greu de imaginat. În 2007, când Jurnalul Naţional a dedicat una dintre ediţiile sale de colecţie marelui actor am primit un mesaj în care Irina Petrescu mă felicita pentru echidistanţa, eleganţa şi verticalitatea cu care am scris despre viaţa şi munca acestuia. Două sau patru rânduri conţineau şi cuvintele marii actriţe, suficient cât să se înţeleagă preţuirea sa. Şi mărturisesc, acel mesaj îl păstrez în sufletul meu pentru totdeauna. Într-atât de nepreţuit este. „Teatrul este un animal viu, liber şi încăpăţânat, care va rezista tuturor încercărilor de a-l înscrie sau subordona unor mode întârziate, gusturi, senzaţii, uneori chiar distructive sau/şi orgolii devastatoare! Iar linia dintre pasiune şi patimă e atât de subţire uneori”, spunea Irina Petrescu. În 2012 am stat de vorbă. Era fericită că găsise răgazul acesta ca să pot scrie un material pentru ziua sa de naştere. Era un an plin de pierderi ireparabile pentru teatrul românesc. Şi dacă este ceva ce nu pot uita este bucuria molipsitoare cu care m-a sunat ca să-mi mulţumească. Nimic nu va egala vreodată sentimentele pe care le-am avut în acea dimineaţă de iunie. Mi se părea că Dumnezeu mă binecuvântase aşezându-și mâna pe capul meu. Ce mi-a spus atunci Irina Petrescu a rămas scris negru pe alb în ziar şi este la fel de valabil şi acum, când actriţa nu se mai află printre noi. „Anul trecut pe vremea asta eram foarte veselă. Schimbarea «prefixului» cum se spune, nu-mi dădea deloc motiv să clipesc, să oftez, să schimb culoarea mărgelelor, să închid telefoanele, jaluzelele şi zâmbetul. Mă uitam neîncrezătoare la o prietenă care trecuse de curând pragul şi-mi spunea supărător de insistent: «De la vârsta asta totul se schimbă! Ai să vezi!» Nu era deloc reconfortant şi oricum nu suna deloc a urare. Trei, patru luni calme şi pline. Pe 7 iulie, Alexandru Tocilescu primea o stea, în Piaţa Timpului, chiar în ziua în care Liviu Ciulei împlinea 88 de ani undeva în Germania, de unde avea să se întoarcă pentru a-şi primi şi el steaua în luna rezervată regizorilor. Începusem repetiţiile cu piesa «Prietenii» a lui Kobo Abe, cerul era senin, eram veseli, glumeam, vedeam filme japoneze, Daniel şi Lucian ne aduceau ceai şi cafea şi sandvişuri… Pe 25 octombrie, de la Munchen vine vestea neaşteptatei morţi a lui Liviu Ciulei. Urna sa a poposit în holul Teatrului Bulandra la 29 noiembrie. În aceeaşi seară aflu de la tv despre dispariţia lui Alexandru Tocilescu. Într-o lună am pierdut doi prieteni dragi. Cei mai dragi. Mă trezeam dintr-odată singură, rătăcită într-o pădure sălbatică, întunecoasă, fără cărări şi izvoare. Mi-era cald, mi-era sete, mi-era foame, mi-era frig. Un frig cumplit. A venit apoi dispariţia profesorului Mihnea Gheorghiu… La câteva zile după aceea primeam premiul Academiei «Artistizza Romanescu» şi bucuria primirii lui încă nu s-a stins, dar a fost prea scump plătită. Până la dispariţia lui Liviu Ciulei aveam impresia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Nici pe stradă, nici acasă, nici pe munte, nici în aer, nici pe mare. Că nimic bun nu mi se poate lua. Nici adevărul, nici onoarea, nici numele, nici bunul simţ, nici umorul, nici bucuria, nici credinţa. Marţi, 25 octombrie, îi scriam unui prieten: «Am pierdut ultimul reper, mă rătăcesc». N-am expediat mesajul. Mă felicit. A urmat un sfârşit de an şi un început de an plin de pierderi, Andrei Blaier, Tudor Mărăscu, regizori dragi cu care am lucrat, Emil Hossu, Ştefan Radof şi mulţi, un şir lung. Unul după altul”. Pentru mine Irina Petrescu rămâne etalonul după care am încercat să mă ghidez, modelul meu din toate punctele de vedere. Există o scenă din filmul „O lumină la etajul X” pe care o revăd mereu cu ochii minţii. După experienţa cutremurătoare a închisorii, personajul său se întoarce în societate şi încearcă să se readapteze. În finalul filmului, femeia vede un copil în drumul său şi cu o forţă de care nu o credeai capabilă ridică acea comoară nepreţuită în aer învârtind-o, ştiind că speranţa nu este pierdută. Aşa mi-o voi aminti mereu… Nu cunosc bucurie mai mare ca aceea de a fi cunoscut-o, de a mă fi lăsat marcată de vorba sa caldă, de blândețea sa de om trecut prin durere. Îmi voi aminti mereu de mesajele sale elegante, inteligente, care îmi ridicau ființa până la cer. Pentru mine Irina Petrescu înseamnă profesionalism, decență, rafinament, eleganță. Nu cred că voi mai întâlni pe altcineva ca domnia sa, într-atât de profund unic mărturisesc că este acest spirit care a purtat acest nume frumos. Pentru această întâlnire, în fiecare 19 iunie voi găsi de cuviință să spun Mulțumesc!
Elena Loreta Popa, 19 iunie 2022
Comentează