Eminescu mi-a făcut educația sentimentală. De la Eminescu, de exemplu, am învățat să iubesc pădurea. Pădurea pentru un copil e un loc tenebros și primejdios, în care pot fi șerpi, pot fi lupi, dar de la el am învățat că e un loc prietenos și că poți să i te încredințezi pădurii, de la el am învățat să mă culc pe marginea unui izvor să aud cum apa sună încetișor. Aș fi stat la nesfârșit să mă las cuprins de farmecul pădurii. De la el am învățat cum să iubesc o femeie, și anume nu doar să o iubesc, ci să o idolatrizez. De la el am învățat și o anume voluptate a nefericirii în dragoste. Eminescu inventa nefericirea. De ce?! Te instalezi în situația de nefericit, ca să trăiești mai intens iubirea. Bineînțeles că e foarte frumos să fie reciprocă dragostea, să te îmbrățișezi, să te plimbi cu iubita de mână. Și Eminescu a cunoscut asta, după ce te desparți de iubită, dragostea devine mult mai intensă, aproape nebunească, pentru că se asociază cu imposibilitatea de a o mai atinge. După mine, în dragoste cel mai important lucru e prezența celuilalt. Eu am și o definiție pentru dragoste: dragostea este nevoia arzătoare de prezența celuilalt, nu contează, în sens fizic, metafizic, psihologic, nimic nu ține loc de prezență, amintirile nu țin loc, ci răscolesc suferința. De fapt, nu ține loc nimic, nici sms-urile de astăzi, nici e-mail-urile, căci dragostea înseamnă ‒ dacă ești bărbat ‒ să te bucuri de prezența ei, iar dacă ești femeie, să te bucuri de prezența lui. Faptul că nu ai parte de prezența celuilalt este, așa cum o numea Eminescu, o suferință dulce, o suferință voluptuoasă, pentru că de fapt accentuează dragostea până la tragism,.
Comentează