Sunt, fără doar și poate, un om “de echipă”. Mă bucur să-mi văd colegii aproape de mine și nu-mi place să constuiesc de una singură, chiar dacă atunci, gloria n-ar mai fi trebuit s-o împart cu atâta lume. Dar pe mine munca în echipă mă definește. Mă fericesc veștile bune dinspre colegii mei – legate de copiii lor, despre îndrăgostelile lor si despre micile izbânzi ale fiecăruia, dar mă și întristează cumplit, micile fisuri, care mai apar, in munca noastră cot la cot. Au fost destule momente în care am tradus în lacrimi vărsate pe furiș, acasă, supărările pe care mi le-au pricinuit , poate fără să vrea, cei pe care mă încăpățânez să-i numesc “copiii mei de la serviciu”…Însă , desi poate nu par a fi un om sentimental, echipa mi-e dragă, precum o familie. Chiar și atunci când mă necăjeste. Doar petrec, alături de ea, destule felii din viața mea, ne dăruim reciproc momente ce se vor ține minte, unele, toată viața. Și bune, și rele. Căci, ca în orice familie, adăpostesti în suflet și clipele de bine, dar și scânteile ce câteodată mai apar.
Tocmai m-am desprins dintr-un Maramureș care mi-a bucurat , încă o dată, sufletul. Pentru că l-am “trăit” cu echipa. Ne-a nins impreună, am dărdâit umăr la umăr, am muncit pe brânci, pe un front comun, visând la aceeași victorie – atât de măruntă, în fond, dar atât de frumoasă. Am întins cabluri prin zăpadă, dar ne-am și bulgarit, în clipele de răgaz. Am făcut interminabile probe de sunet, de-a răsunat toată Borșa, dar am și zâmbit relaxați, în fotografii ce și-au câștigat locul lor cald, prin fișiere personale. Am cărat, prin aeroporturi si microbuze, valize uriașe de aparate sofisticate,dar am tras si de sănii, la săniuș, întorcându-ne cu fața spre copilărie.. Am făcut interminabile sedințe, și la cald, și la zăpadă, dar am și ciocnit pălincă de Maramureș, parcurgându-i temeinic toate gradele, pe care le-am asortat cu jumări și cozonaci. Am filmat, ore-n șir, sub ninsoare și în frig, împachetați cu toate puloverele din bagaje și intrebându-ne, în răstimpuri, de mai avem, oare, picioare, sau ne-au degerat, pe câmpul de luptă, dar am și hohotit de râs, făcând schimb de glume și amintiri. Ne-am fost, unii altora, și frați și colegi de cameră, și camarazi – s-au spulberat, în viscol, ierarhiile și am fost, zi și noapte, ECHIPĂ. Ne-am uitat, la aceleași ceasuri, prin aeroporturile înzăpezite, ne-am opintit la aceleași bagaje, nemaicontând numele cărui stăpân e trecut pe etichetele lor, dar ne-am și relaxat, la unison, lălăind, alături de actorul Dani Făt, colinde maramureșene și cântece deocheate. Iar când a pornit, în miez de noapte, dinspre “Pensiunea Vălcineț”, către toți munții de primprejur, pe voci mai afoane sau mai dăruite, binecunoscutul “Când s-o-mpărțit norocu’ “, eu știam bine, în sinea mea, că, atunci când acela s-o împărtit, o micuță felie mi-a revenit și mie, odată cu echipa ce mi-a fost “programată” de Doamne-Doamne.
De multe ori m-am întrebat, dacă sunt un șef bun sau rău și dacă, în adâncul sufletului lor, cei ce compun genericele din finalul emisiunilor mele, sunt mulțumiti de mine sau…n-au încotro. În Maramureșul acesta, a fost una din cele câteva dăți, în care nu m-am mai întrebat acest lucru. Ci pur și simplu am fost fericită, alături de echipa mea.
Rubrică oferită de
Comentează