Descendență boierească, educație aleasă, o slujbă nobilă, un act de mare curaj, o sfidare a puterii absurde, un sacrificiu neprețuit, o viață în smerenie senină, o așezare în lumea celor drepți – ce au acestea toate în comun? Un nume pe cât de mare pe atât de necunoscut – Viorica Agarici
Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu s-a născut la Dămienești – Roman, într-o familie respectabilă de boieri. Copilărește la București iar studiile le va face în Franța, la Institutul ”Les Ruches” – o școală privată de elită în care s-a educat și Eleanor Roosevelt.
Viața sentimentală nu îi este însă una norocoasă cum șoțul ei moare tânăr iar suferința ei pentru pierderea lui este una cutremurătoare. Se refugiază în muncă unde se remarcă la un înalt nivel prin preluarea președinției Filialei Societății Naționale de Cruce Roșie.
Din această funcție respectabilă, Doamna Viorica Agarici va scrie istorie în ziua de 3 iulie 1941 când, asumându-și un curaj uluitor, a salvat evreii sosiți în Trenurile Morții.
Întâmplarea din gara Roman. Pentru pentru care Viorica Agarici a fost declarată, post-mortem, de statul Israel, ”Drept între popoare”, iar la Muzeul Yad Vashem din Ierusalim a fost plantat un arbore în memoria sa pe ”Aleea celor Drepţi” a însemnat pentru salvarea a mii de evrei, aflați în „trenurile morţii”. Iată ce ne-a povestit chiar dumneaei!
„M-am dus la gară; am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oamenii aceia Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei din Roman, i-am spus că Crucea Roșie este împiedicată a-și îndeplini misiunea. D-sa mi-a spus că nu poate dispune singur, ci trebuie să întrebe pe un superior al dumnealui. M-am dus cu dânsul la mașină, ne-am dus la Cercul Militar, unde la acea dată lua masa dl. General Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul era oprit și am spus că avem ordin care permite să dăm apă la oameni.”…
„Într-un strat gros de murdărie de om și de sânge zăceau zeci și zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniți, lipiți între ei ca sardelele, morți, muribunzi și vii [împreună.. Duhnea îngrozitor…. Primii care au coborât au primit o ceașcă cu apă și un cub de zahăr de la medici evrei (primii care au intrat în contact cu evreii din tren), după care au fost îndreptați spre alt capăt al curții, unde au fost tunși, au aruncat hainele într-o groapă plină cu var și au urcat în vagonul de baie.
Dintre norocoșii salvați atunci de Crucea Roșie câțiva au povestit că… „Joi, dimineața, trenul s-a oprit în gara Roman. Toate vagoanele au fost deschise și din ele au început să coboare oamenii, complet dezbrăcați și, mai ales înspăimântați. Spre marea noastră surpriză o doamnă, împărțea căni de apă și bucățele de zahăr, a patra parte dintr-o felie de zahăr. Doamna se numea Agarici și reprezenta Crucea Roșie.”
„După foarte puțin timp, trenul s-a oprit în gara Roman. Ajutat de alții, m-am dat jos din tren. Eram gol pușcă. Tot ajutat de alții am fost pus să fac un duș cald. Mi-a făcut bine, foarte bine. După aceea o doamnă de la Crucea Roșie ne-a adus bucăți de zahăr și căni cu apă curată, am revenit la viață. Mai târziu am aflat că numele ei era doamna Agarici. O femeie simplă, dar autoritară. Un nume care merită să fie binecuvântat mereu și mereu. Un om de bine! O femeie cu suflet mare!”
Când războiului s-a sfârșit iar comuniștilor au preluat puterea putere aceștia au fprtaț-o să se întoarcă la Roman, cu “domiciliul obligatoriu”, cu întreaga avere confiscată, situație care a forțat-o să trăiască printre străini. Cunoscuții nu au lăsat-o însă baltă ci i-au fost alături mai ales atunci când fii ei au fost aruncați în închisorile comuniste. Și-a câștigat demn pâinea oferind meditații de franceză și engleză la domiciliu. Tot din umbră, în acei ani critici a fost ajutată, în secret de Iozef Abraham, un medic evreu dar și de fotograful Jack Reinsten.
S-a stins din viață în iarna lui 1979, la vârsta de 93 de ani, fiind înmormântată, la Cimitirul Bellu. De la înmormântarea ei nu a lipsit o delegație a Federației Comunităților Evreiești condusă de Theodor Blumenfeld, președintele Comunității evreilor din București.
I se acorda, post mortem, diploma și titlul de “Drept între popoare”, un arbore fiind plantat în memoria ei pe “Aleea Celor Drepți”. Iată, așadar, povestea unui autentic Arhitect de frumos care, în numele normalității și a umanității a riscat totul pentru a salva semenii trimiși spre moarte.
Comentează