În această înșiruire de rânduri, cuvântul de ordine va fi “echipa”. Na, deși azi vreau să fiu pozitivă, când spun “echipă”, nu pot să nu îmi amintesc de foștii mei colegi, pe care, pană mai deunăzi în numeam “echipă” ( curând vă voi povesti și despre “fosta mea familie” și despre felul urât în care au sărit din barcă, abandonandu-mă atunci cand mi-a fost cel mai greu, și când s-au temut ca ea , barca, să nu meargă la fund, trăgâdu-i și pe ei în jos…) : de câte ori îi numeam “familia mea”, am înțeles că, de fapt, li se contorsiona sufletul . De câte ori rosteam cuvantul “echipă”, înghițeau , se pare, cu noduri. Uneori și “despărțirile” au farmecul lor : chiar dacă te fac să suferi la început, în timp realizezi că ai lăsat, de fapt, în urmă un balast pe care l-ai tras inutil după tine…
…Astazi însă vă voi vorbi despre noua mea echipă. Despre cea “de aproape de mine”, dar și și despre cea lărgită, cea mare-mare, alături de care preț de săptămâni bune – mă refer acum la spectacolul săvârșit ieri – am construit o poveste frumoasă, dedicată românilor, in ultima noapte a anului lor. În amintirea unei televiziuni în care mă încăpățânez să cred în continuare, ieri, la Teatrul de revistă “Constantin Tănase” și cu ajutorul prețios al echipei acesteia, a avut loc prima ediție a Galei șlagărelor de dragoste : un omagiu adus muzicii ușoare românești, compozitorilor români și minunaților artiști ce le-au transformat acestora cântecele în legende.
Nu voi vorbi despre ceea ce s-a văzut pe scenă : noi, ăștia “de pe sticlă”, luăm întotdeauna caimacul oricărei munci de Sisif : noi încasăm aplauzele, noi tezaurizăm dragostea publicului, despre noi se scrie prin ziare și nouă ne zâmbesc oamenii pe stradă și ne cer autografe. Sigur, există și reversul medaliei : în caz de eșec, spre noi vin pietrele, ironiile și răutățile, în capul nostru se sparg oalele sparte, noi decontăm greșelile tuturor. Astăzi însă vom vorbi despre victorii și finaluri fericite. Si noi, oarecum, vizibili fiind, absorbim în mod nedrept meritele câtorva zeci/sute de oameni “nevăzuți”.
Dacă ați avut vreodată răbdarea să parcurgeți genericele de final ale unui eveniment, veți fi obosit parcurgând kilometrul de nume ce curge la baza ecranului. Pentru marea majoritate – toți sunt niște simpli “Popești” sau “Ionești” fără vreo semnificație aparte. Dar cât de important este fiecare astfel de nume, în ecuația complicată a Întregului! Un singur șurub dacă lipsește dintr-un Rolls Royce complicat, roțile acestuia nu se vor învârti niciodată, sau, Doamne ferește, Rolls-ul poate nimeri într-o clipă direct în șanț. Cam așa stau lucrurile și la noi. De fiecare dată când , la final de mare eveniment, primesc flori, dau autografe în culise sau mă fotografiez cu spectatorii, poate nu mă credeți, dar am un ciudat sentiment al vinovăției. Pentru că știu mai bine decât oricine, cât de mult le datorez victoria celor din jur. Cât de importantă mi-a fost alăturarea fiecăruia dintre ei, începând, bunăoară, cu acel angajat blajin al Teatrului Tanase, care ridica sau cobora cortina fix in secunda necesară, și până la regizorii Dan Manoliu si Carola Martin, care , din car, cu bagheta lor magică și nevăzută, dirijau întregul mecanism al filmărilor.
Familia mea actuală nu-i mare deloc : Dan Helciug este “fiul nostru adoptiv” – Dumnezeu mi l-a adus alături in acest sezon și sper să-l țină tot așa multă vreme de aici înainte. Raluca și Costin sunt “vizibilii “ si-i știți deja : sunt tineri, frumoși, isteți și dornici de afirmare. Au încă multe de învățat, dar sunt ambițioși, iar eu si Dan suntem pregătiți ca, la un moment dat, să le predăm lor ștafeta. Vine din urmă Mirunica – studentă deocamdată, dar deja puternic implicată în “treburile casei”. Aceștia , cum spuneam, “se văd”. E ușor să iubești ceva, ce vezi. Dar lăsați-mă să deschid ușa “culiselor”, să vi-i prezint, cu o îmbrățișare, pe ceilalți : pe Andreea Baciu, pe care Cel de Sus mi-a dat-o ca balsam pentru suflet, într-un moment în care oameni în care am crezut, m-au trădat într-un mod oribil și de neiertat. Geamăna mea este hărnicia întruchipată, este serioasă și implicată, știe carte “de televiziune” cât mulți alții la un loc, este gata oricând să țină singură în mână proiecte de anvergură. Nu-i ușor să faci toate astea și, în paralel, să ții o casă și să crești și doi copii, mai ales că și Laurențiu – tot Baciu – ( e momentul să-l îmbrățișez și pe el!) este și el colegul nostru, este șeful nostru de producție, cel tăcut și meticulos, căruia am încredere să-i așez pe umăr tot Universul. Vine apoi Mirela, filologul nostru iscusit, delicată și frumoasa ( n-am să înțeleg niciodată cum de astfel de oameni rămân în spatele camerelor, cand locul lor era în fața lor!). Deși un munte de probleme îi apasă și ei pe umeri, Mirela este unul din oamenii de încredere ai echipei. Ce bucurie să primești laude de la mari personalități ce nu prididesc să laude abilitățile de comunicare ale Mirelei! Îl am și pe Adi. Bănuță. Este ginerele lui Alexandru Mironov și a împrumutat ceva din seriozitatea socrului său. Chiar dacă are, in plus, accente de mucalit. Adi lucrează și la “E vremea ta”, dar încearcă să spună “Prezent!” și la provocările noastre. E omul nostru “din car”, stă umăr la umăr cu regizorii și e un fel de “link” între noi, partea redacțională , si ei, cei din car. Să nu-i uit nici pe Sebi, colegul lui Laurențiu, al doilea șef de producție și pe Marian, editorul de imagine, cu care am transformat în “produs difuzabil” toate filmările carierei mele. Anul acesta este alături de noi și Ada, coproducător al TVR, care gestionează banii salvatori, cu care sponsorii ne ajută să ne înfăptuim visele….După ce toți “se varsă” pe la casele lor, intră în acțiune Marian, alaturi de care “pigulim” ceea ce s-a filmat. Ați auzit de “foarfeca montajului”, da? Ea e pusă în mișcare de noi doi, după care Marian rămâne să cosmetizeze ceea ce a rezistat tăieturilor. O face de-o viață si e unul din oamenii mei cei mai dragi din TVR.
Aceasta este familia mea restrânsă. Cu ea mă văd sau mă aud zi de zi, împreună urcăm munți, ne iubim si ne urâm de o mie de ori pe zi, sfârșind prin a ne bucura , tot împreună, de ceea ce rezultă din acest amalgam de emoții și energii. Le sunt recunoscătoare pentru că-mi suportă toanele, știu că nu întotdeuna sunt “comodă”, căci mă încăpățânez să-i conduc spre victorii și nu doar spre “îndeplinirea fișei postului”. Ei știu că, în spatele incruntărilor mele se ascunde prețuirea mea pentru tot ceea ce fac ei, în fiecare zi.
În zilele în care filmăm, familia noastră se înmulțește. În jurul nostru începe să roiască o mulțime de oameni minunați – numele acelea de pe generic, însoțind meserii despre care poate nu știți mai nimic. Regizori, directori de imagine, cameramani, regizori de platou, make-up artiști și hair-stiliști, electricieni, sunetiști, ilustratori muzicali, scenografi, mașiniști, costumiere, recuziteri, etc – “rotițele” acelea zimțate care se întrepătrund și fără de care nimic nu poate merge “ceas”! Nu-i pot cuprinde niciodată în brațe, pe toți, spre a le oferi îmbrățișarea de final, îi înșir doar pe genericul curgător de la baza ecranului, dorindu-mi ca nerăbdarea voastră să nu îi condamne la necunoaștere.
Cu toții alcătuim – fără a fi patetică – o mare familie , care, preț de o zi, o săptămână, o lună, un an, uită de familiile de acasă și pun umărul și sufletul la cauza comună. Îi iubesc pe toti deopotrivă și, cu ultimele puteri pe care le mai adun după finalurile de emisiuni ( nu-i deloc ușoară nici “arderea” din fața camerelor de luat vederi!), le adresez acel simplu “Multumesc!” în care mi-ar plăcea se regăsească prețuirea nesfârșită și recunoștința veșnică pe care li le datorez. ❤️
Rubrică oferită de SLABOFICAT SLIM
Comentează