În tradiția românească, Dragobetele este patronul dragostei, fiind sărbătorit de spiritualitatea populară pe 24 februarie. In această zi, Biserica Ortodoxă cinsteşte Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, este un tânăr chipeş şi năvalnic, peţitorul păsărilor care, la sfârşit de februarie, încep să îşi caute perechea şi să îşi cânte iubirea.
Drgobetele oficia nunta animalelor
Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat “zânul dragostei”, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce “se logodesc” în această zi.
În dimineaţa zilei de 24 februarie, pe vremea bunicilor, tinerii ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strîngeau în braţe. Fetele adunau flori de primăvară pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele şi tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apă curgătoare. Exista credinţa că cele care nu făceau acest lucru, rămâneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele sărută fetele!”.
În Mehedinţi, spun specialiştii în folclor, exista obiceiul numit “zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor.
În zona Ardealului, de exemplu, Dragobetelui îi corespunde sărbătoarea Popelnicului. Tinerele merg să culeagă planta omonimă, cu ale cărei frunze îşi spală părul. Popelnicul se culege după un ritual prestabilit: fetele merg pe ascuns, nespălate şi nemâncate, încă de la sfârşitul nopţii. Ele lasă ca ofrandă pâine şi ouă sau pâine cu sare şi culeg planta. Tinerii fac hore în câmp şi, dacă vremea este frumoasă, merg să culeagă ghiocei.
În vechile calendare, luna februarie era considerată ca fiind ultima de iarnă, iar ziua de 24, numită şi „cap de primăvară”, marca începutul anului agricol şi ieşirea ursului din bârlog. Prin câteva obiceiuri se anunţa sfârşitul iernii şi reînnoirea timpului. La 24 februarie se sărbătoreşte şi Dragobetele, considerat sărbătoarea iubirii, o tradiţie cu rădăcini în istoria tracilor. Această zi şi-a păstrat simbolistica şi în zilele noastre, devenind sărbătoarea românească a dragostei.
În credinţa populară, pentru 24 februarie, s-au înrădăcinat o serie de superstiţii care sunt păstrate cu sfinţenie. De Dragobete nu se lucrează pentru că e rău de pocituri şi lovituri. Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt numeroasee :
* cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
• Dacă plouă în ziua de Dragobete, primăvara va fi lungă şi frumoasă;
• Cine va auzi pupăza în ziua de Dragobete, va fi harnic tot anul;
• În această zi, de Dragobete, nu se coase, nu se spală, nu se merge la câmp, în schimb se face curaţenie pentru ca zilele ce vor urma sa aibă spor în toate;
• Dacă până la Dragobete nu a fost brumă, atunci nici nu va mai fi curând.
Sursa foto : 1zoom.ru
Comentează