Încerc să trec de la o zi pe alta, amăgindu-mă că viața e frumoasă, că acei care sunt buni, primesc de la ea lucruri bune, că există totuși ( deși sufletul meu are simptome serioase de ateism, detectabile, cred, și prin ecografii!)există, deci, un “Cineva” deasupra noastră, care nu ne lasă să ne facem de cap prea tare, ne veghează mersul împleticit, ne arată Calea și ne dă bobârnacele de rigoare. Mă amăgesc, repet, că viața e frumoasă, dau bice optimistului din mine să înainteze mai hotărât, să zâmbească mai larg, să privească mai rar înapoi. Uneori îmi reușește. Ba mai găsesc chiar resurse pentru a-i molipsi și pe alții.( “-Doamna Marina, când ne uitam la dvs, ne simțim mai veseli, mai încrezători!” , “-Dumneavoastră chiar zâmbiți tot timpul?” Etc).
Apoi se-ntâmplă ceva care mă deraiază complet. Mă simt ca un marfar aruncat de pe șine de forța de inerție, la o curbă mai șmecheră. Adio curs lin, spre țelul fixat! Adio traseu prestabilit, adio ajuns la timp – ce mai! , tot tacâmul unui tren deraiat! Ca să nu mai vorbim de toată încărcătura de speranță și entuziasm, care se prăvălește prin bălării, cu mecanic de locomotivă cu tot, așteptând să vină SMURD-ul, Poliția și localnicii să mă salveze.
Ieri am auzit halucinanta poveste a colegei noastre Magda Vasiliu. N-o cunosc. Am văzut-o și eu, ca tot omul, la televizor, , am remarcat-o că e frumușică și isteață, apoi m-am intersectat cu ea deseori, în goana telecomenzii. Când auzi că o persoană publică e lovită de nenorocire, te oprești din loc. Deși durerea e la fel de mare în ambele cazuri, nu te impresionează, parcă, la fel de mult , să zicem, o coafeză de la un salon de cartier, care pățește același lucru. Probabil că, în subconștientul tău, există acea percepție potrivit căreia persoanele publice, mai ales cele care apar la televizor, sunt vaccinate împotriva nenorocirilor. Că viața lor e glamour, că banul îi apără de căderea în prăpăstii, că acești oameni au Dumnezeul lor protector, care e mai potent decât cel al plebei, și care reușește să-i țină departe de necazurile lumești. Iată că ultimii ani au demonstrat cu prisosință că și în cazul nostru, al celor cunoscuți tuturor, lucrurile stau fix la fel : se suferă, se moare, se divorțează, se fură, se înșeală ș.am.d.
Dar să mă întorc la Magda. Știrea m-a cutremurat și m-a urmărit toată ziua. Nici nu mai stiu, acum, ce anume îi face pe colegii din presă să se hrănească, cu atâta voluptate din ea : nevoia, oare, de a o ajuta, prin mediatizarea cazului, sau aceeași bolnavă goană după senzaționalul/suferința, aducătoare de rating?…Nici nu mai contează. Știrea m-a cutremurat, spuneam, și nu numai pentru că era vorba de o colegă de breaslă ( repet, suferința unei vedete și cea a unei coafeze sunt fix egale!) , și nu numai pentru că era vorba de un suflet nevinovat de copilaș ( intuiesc că, auzind vestea, instinctiv, fiecare mamă s-a gândit automat la puii săi!) ci pentru că mi-am amintit, din nou ( de parcă aș fi uitat!) în ce țară trăim. Ce conducători avem. Ce sistem birocratic ne apasă pe umeri. Cum a devenit viața noastră un slalom printre ghișeele statului. Cum suntem batjocoriți sau umiliți, în nuanțe mai ușoare sau mai agresive, de cei care-și iau lefurile tocmai pentru a fi , de fapt, în slujba noastră! Cum gâfâim pe sub munții de hârtii, cerei, aprobări, documente în copie, etc, care ne deschid uneori atât de măruntele uși spre “mai bine”-le nostru! Cazul nefericitei Magda Vasiliu nu este nici pe departe unic. Ea a avut șansa ( Doamne, oare în situația ei se mai poate vorbi de șansă?!?) să fie persoană publică, o față cu cunoscută, un nume cât de cât sonor, pentru ca postarea ei de pe Fb să fie luată în seamă, pentru ca vocea ei să fie auzită. Coafeza ar fi strigat mult și bine, ar fi postat abundent pe toate rețelele din lume: puține șanse ca cineva să-și plece urechea la durerea ei.
Acum, desigur, după toată această vâlvă, cu siguranță că lumea, autoritățile, vor sări s-o ajute pe Magda. Și așa și trebuie. Sper să sară s-o ajute și Dumnezeu, pentru că suferința unui copil nevinovat nu e ceva în regulă…Ceva acolo, Sus, nu funcționează cum trebuie, se pare. Problema care va rămâne este însă alta : pe noi, ăștia ceilalți ( din solidaritate, mă alătur vouă) cine ne ajută? Cine ne ajută să ne desprindem din calvarul unei vieți într-o țară care nu se mai trezește?…
P.S. Pentru că vă tot povestesc despre drumurile mele prin lume, stârnind deopotrivă admirație și invidie, vă voi spune că toate aceste altminteri mirifice călătorii au și o latură dramatică, despre care nici eu nu știu de ce, m-am ferit până acum să vorbesc : ele te aduc, în permanență, în situația de a-ți compara țara cu ceea ce au alții. Și, oricât de patriot n-ai fi, nu poți să nu lăcrimezi cu sufletul, rușinându-te de atâtea și atâtea ori, de mizeriile pe care le adună țara ta, exact în sfera cea mai importantă : viața omului de rând…
Comentează