De ce s-a măritat Oana Zăvoranu cu Hachiko, câinele japonez?

Starea civilă îmi induce mereu o senzaţie de… alb. De început de lume. Doar asta e căsătoria, nu-i aşa? Deunăzi, am zărit o femeie şi un bărbat coborând treptele primăriei şi, oricât am mijit ochii, nu am văzut culoarea lor. Poate şi pentru că albul e Dumnezeu, iar acolo nu era loc de El.
Oana Zăvoranu a găsit ceea îşi dorea. Un bărbat care o divinizează, o suportă şi o aprobă în tot ceea ce spune. Cu prietenia care m-a făcut să ajung în postura de a mă război până la limita suportabilului cu defuncta sa mamă, pot spune că Oana a ajuns în momentul delicat, psihic vorbind, în care vorbeşte cu oameni în măsura în care aceştia nu o contrazic. Copil răsfăţat de soartă cu mult talent şi de părinţi cu toate deliciile pământului, Oana a evoluat tot mai mult către o lume paralelă de cea în care respirăm noi, ceilalţi muritori, rupând constant câte o legătură dintre acestea. Abandonul carierei atât de promiţătoare are, în viziunea ei, diverşi vinovaţi, dar nu va vedea niciodată propriile capricii şi incapacitatea de a se subordona rigorilor de timp şi spaţiu ale unui proiect, de orice fel ar fi el.
Pentru a fi, probabil, printre cele mai mari staruri ale României, Oana Zăvoranu a avut nevoie de un ordonator de sentimente, finanţe, zâmbete, încercări. Acesta a fost, pentru câţiva ani, Pepe. Poate nu întâmplător, este şi perioada înfloririi şi a succeselor sale. Tăioasă şi de neclintit la prima vedere, Oana este influenţabilă la superlativ şi emoţională până la cer. Când Mărioara i-a luat averea fără ruşine – cine idealizează ideea de mamă să nu uite că mai sunt şi părinţi care-şi fură copiii -, Oana a deraiat puţin câte puţin, posedată de fascinaţia averii care a scos la lumină firea extravagantă şi cheltuitoare la nivel de superstar planetar. S-a pierdut şi Pepe undeva pe drum, în goana după o altă viaţă, dar nu înainte de a se răzbuna crunt pe ea pentru infidelitate.
Seria ulterioară de iubiţi – de la motivul adulterului, Tudy, şi până la Ashraf, băiatul de lângă ea de la starea civilă – au relevat căutarea unui Pepe upgradat: supus, dar puternic, bogat, dar ascultător, senzual, dar de culcat pe preşul motanului dacă diva pofteşte. Aşa ceva există, se pare, doar în filme. De aici şi vecinătatea cu suicidul. Reţin doar figura luminoasă a lui Răzvan, băiatul care a ţinut-o în viaţă după ce a încercat să-şi ia zilele, un om a cărui iubire nu a putut anula la nesfârşit personalitatea lui. Şi a cedat. Alex Ashraf e varianta umană a lui Hachiko – câinele japonez, etalonul devotamentului, care a continuat să-şi aştepte stăpânul zi de zi într-o gară şi la zece ani după ce acesta murise. Atât de mult o iubeşte, încât a uitat şi dacă are un fiu…
Copleşitor, nobil simţământ, numai că Oana caută şi strălucire, nu numai zâmbet obedient. Şi aici se pierd pe drum mai toţi pretendenţii tineri şi musculoşi.
Şi atunci, de ce Alex Ashraf la starea civilă? Dintr-o nevoie acută de stabilitate. Ea trebuie să-şi consacre un sprijin. Oana a putut lupta cu mama când l-a avut pe Pepe. Când Mărioara şi Pepe s-au coalizat, a ajuns la reanimare. Apoi, în vremea împăcării cu Mărioara, a căutat în feţele multor băieţi secundul de care avea nevoie în luptele ei cu universul, pentru că, e limpede, contradicţia îi dă viaţă. Mama a plecat pe lumea cealaltă, averea a rămas pe lumea asta, dar mare parte nu e la Oana… Necesitatea unui stâlp care conferă măcar iubire nesfârşită devenise esenţială. Pentru că dezechilibrele sunt mari… altfel nu pot concepe ca un om trecut prin atâtea emoţii în viaţă poate deschide ochii spre Dumnezeu, să alunece spre Necurat prin vrăjitoare, apoi să le repudieze, pentru a sfârşi în adorarea lui Lucifer.
Cum s-ar zice, Dumnezeu cu mila.
P.S.: Pentru că sunt perfect convins că Oana nu va vedea acest text decât ca un atac murdar şi nu ca un strigăt prietenesc, aştept liniştit eventuale boscorodeli, înjurături, ameninţări, aroganţe. Liniştit.