1 Decembrie, care va să zică. E Ziua României și a devenit o modă să devenim, măcar pentru 24 de ore, patrioți. Răscolim casa, pentru a găsi tricolorul pe care să-l spânzurăm pe balcon, claxonăm de zor, în mașini împopoțonate cu steagul României, Facebookul ne vântură de colo-colo, pozele, în ipostaze în care cele trei culori se adună în tot soiul de combinații : prăjituri, cravate, șosete, bijuterii hand-made samd. Ies de la naftalină iile, sărind în cârca manechinelor virtuale, gătim, în draci, fasole cu ciolan, iar la televizor lumea se întrece în a-și declara patriotismul, într-o mascaradă gălăgioasă, la scara națională.
…Iar ea, sărbătorita, Țara noastră cea de toate zilele, privește năucită la circul în care i se tot invocă numele, în care inși pe care nu i-a simțit niciodată alături de ea, se bat cu pumnu-n piept, declarându-i iubire veșnică și promițându-i viitoruri pline de soare. Și ea, Țara, se uită lung la noi, cu ochii mijiți de oboseală, răsuflând anevoios sub povara sacilor cu probleme, pe care i i-am trântit, de ani, în cârcă. Ne privește, descumpănită, dar mai ales supărată pe noi, pentru toate furtunile pe care i le-am provocat sau cărora le-am îngăduit s-o răvășească. E suparată tara pe noi, pentru că o tot păcălim, vorbindu-i , de ani, de o luminiță la capătul unui tunel ce-i pare a fi nesfârșit ; e supărată că o vindem pe felii și o hulim, în fața altora ; e supărată că-i luăm în derâdere trecutul, că nu-i mai învățăm poeziile și că ne calcă pe nervi cei care se încăpățânează să mai cânte cântece nationale ; îi plâng ochii, văzându-și pădurile distruse, satele pustiite, oamenii bolnavi și cenușii, fără licăr în priviri…Și nu ne iartă ea, țara, că nu-i mai vorbim limba, că i-am pocit-o cu cuvinte de-mprumut, că i-am înlocuit sărbătorile si pâinea și am trădat-o, pentru un pumn de arginți, alegând să muncim pe la alte case, mai mari. E supărată țara pe noi, că nu ne amintim de ea decât atunci când avem de câștigat de pe urma patriotismului nostru declarat; e supărată că ne-am împărtit în două : cei “de-aici” și cei “de dincolo” și nu ne avem întotdeauna la suflet, unii pe ceilalți ; e supărată că-i lăsăm pe străini să ne facă legile și că ne uităm cu jind la ei, în loc să punem umărul cu toții , pentru ca ea, țara, să-i ajungă din urmă.
Ne privește țara, uluită, preț de 24 de ore pe an, ne privește cum o iubim cu voce tare și cu patimă , și pe față și pe dos, și se întreabă temătoare, ce-i va aduce , oare, ziua de mâine, când brusc, nu va mai fi sărbătorită. Ci o țară, pur și simplu. A noastră.
Rubrică oferită de :
Comentează