Acest proverb a fost “născut”, cu siguranță, într-o societate taaaare “democratică” și care își dorea fie creșterea densității filozofilor pe kilometru pătrat, fie suprimarea oricărui gând, “contrar curentului”, al membrilor săi.
Proverbul funcționează perfect, iată, și în societățile care se laudă cu libertatea de opinie. Am probat-o, în nenumărate rânduri, pe pielea mea de cetățean al unui stat liber. Ultima oară a fost chiar ieri, când Necuratul ( care-și vâră cam des codița în inițiativele mele!) m-a îndemnat să-mi public gândurile în revista online pe care o conduc. Gândurile vis-a-vis de un medic, pe care profesia mea mi-a dat ocazia de a-l cunoaște personal și care – pe nedrept, zic eu – fusese terfelit, zilele acestea, în planul imaginii sale. Și poate că Necuratul nu ar fi fost atât de eficient, dacă nu aș mai fi avut și alte strângeri de inimă similare, cu alte ocazii, când eminenți slujitori ai lui Hipocrate (pe care de asemenea apucasem să-i cunosc personal), pățiseră cam același lucru : un “nod în papură” le anulase, într-o clipă, întreaga carieră exemplară de medici, cu mii de vieți salvate la activ, si-i scufundase în găleata cu lături a oprobiului public. Prin urmare, paharul toleranței mele se umpluse cu picătura “Beuran” și…am îndrăznit să-mi spun părerea. Decent, civilizat, pe un site care-mi aparține și nu e susținut, din umbră, de nicio “ciumă”, fie ea roșie sau de alte culori.
Atât mi-a trebuit! Și nu este prima oară când simplul gest de a-mi spune părerea naște o furtună de comentarii. Pro și contra, firește, dar stiți și voi cum e : te ating mai mult cele contra. Te ating și te îngrozesc…
Fiind , prin excelență, un om al comunicarii, aceasta nu m-a speriat niciodată. Ba chiar i-am pus pe cap coronița evoluției, considerând comunicarea si libera exprimare a opiniilor ca fiind esențiale pentru mersul înainte, și nu înapoi, al societății. Nu m-a speriat niciodată nici divergența de idei. E firească, atâta timp cât ne-am conturat, fiecare, în placente diferite, iar ADN-ul care ni se zbenguie în sânge diferă și el, de la unii la alții. I-am ascutat întotdeauna cu atenție pe cei care au gândit altfel decât mine, adaptând principiul învățat de la înțelepții chinezi : “Nicio carte nu e atât de proastă, ca să nu ai nimic de învățat din ea”. Chiar și din gânduri contrare total alor mele, am extras întotdeauna , dacă nu o brumă de adevăr, măcar o necesară îndoială, care să mă facă să zabovesc mai mult asupra propriilor convingeri.
De aceea, ca om al dialogului și al schimbului constructiv de idei, am rămas siderată, de fiecare dată când exprimarea gândurilor mele a născut furtuni de ură, atitudini belicoase și hemoragii de jigniri personale.
Ne batem cu pumnul în piept că România e o țară liberă? Care candidează la titlul de țară civilizată? Ași! Iar unul din semnele certe ale trăsăturilor de țară bananieră, care încă ne marchează, este această intoleranță la opinia celui de lângă noi. Credeți-mă, am avut destule situații – ca și voi, sunt sigură – în care m-au exasperat ideile și acțiunile celor din jur. Mai ales ale celor care aveau un cuvânt de spus în evoluția acestei țări. I-am înjurat în gând și i-am criticat, decent și civilizat, pe față. Nu i-am atacat niciodată cu elemente închipuite sau extrase din zvonuri, nu m-am luat de părinții lor, de biografia lor, de fizicul lor u întotdeauna perfect, nu le-am anulat meritele doar pe motiv că nu gândesc ca mine. Da, știu, eu nu sunt un etalon, dar mă întreb când anume, în țara asta, vom reuși să ne spunem deschis părerea, fără a ne supune oprobiului agresiv al celor ce nu ne-o împărtășesc?..
…Mărturisesc că aseară am trăit un urât sentiment al lașității. Greu de dus, recunosc. Iar gustul lui amar nu mi-a trecut încă. Seara târziu, colegul Victor Ciutacu, unul din ziaristii pe care îi admir , m-a întrebat dacă sunt de acord să intru în direct, la emisiunea lui. Presa preluase deja editorialul meu, dedicat medicului Beuran, iar acesta din urmă avea să fie invitatul lui Ciutacu – eveniment promovat intens, toată seara, de canalul de știri respectiv. Cu un exces de zel de care mă fac deseori vinovată, am încuviințat, stabilind ora la care voi fi sunată, la telefon, pentru a-mi susține opinia legata de scandalul cu pricina. După care…au început îndoielile, întarite agresiv de atitudinea familiei, care m-a trezit la realitate : “Ce-ți trebuie tie să te bagi în astfel de conflicte? Sunt jocuri politice, iar tu nu ai nicio susținere! Nu ți-au ajuns scandalurile de anul trecut, cand ai fost în război cu șefa ta? Vrei s-o iei de la capăt?” …Rememorarea episodului de anul trecut, când, deși toți îmi dădeau dreptate, nimeni nu și-a asumat public, de frică, punctul de vedere, a avut efectul unui duș rece. La urma urmei, care era miza mea?!? Pentru ce să alimentez, cu numele meu care nu înseamnă mai nimic, un conflict care ascunde, cu siguranță, în spatele său, urzeli adânci, pe care multă lume nici măcar nu le banuiește…A invins, așadar, lașitatea, am revenit asupra deciziei mele si m-am complăcut, tot restul serii, în fotoliul de telespectator, imaginându-mi doar, ce anume aș fi spus eu, în emisiunea lui Ciutacu… La urma urmei, punctul meu de vedere era deja public, pe deplin asumat, cu toată cohorta de înjuraturi ce au însoțit destulele mesaje de susținere…
Si dacă tot am inceput cu un proverb, voi încheia, simetric, cu un altul, la fel de eficient : “Homo homini lupus est”. Iar dacă nu mă credeți, încercați să vă spuneți părerea, oricare ar fi ea, vis-a-vis de unul din “evenimentele zilei”. Dar e bine să aveți asupra voastră o cască de protecție. Sau măcar un Extraveral.
Rubrică oferită de
Dacă tăceam, filozof rămâneam…
Comentează