Ananie Gagniuc este și va rămâne un om al mării. Este constănțean , iar întreaga viață a petrecut-o purtand uniforma Marinei Române, servindu-și cu devotament țara din poziția de comandor. Nu sunt vorbe mari, pentru că Ananie Gagniuc face parte din acea generație – a părinților noștri – care și-ar fi dat și viața pentru țară, și care care a crezut , din toată inima, în valori precum patriotism, devotament, credință.
Comandorul Ananie Gagniuc a avut nu numai o profesie nobilă, ci și un hobby special : umorul. Inspirat și talentat, uluitor de prolific, a primit, din partea semenilor săi – ca semn de recunoaștere a valorii sale – titlul de “amiral al umorului românesc”.
Din păcate, trecerea anilor nu l-a păstrat pe același continent relaxat al zâmbetelor : propriile beteșuguri, suprapuse peste cele ale țării sale, l-au transformat, deseori, din vesel în trist, din optimist în pesimist… Desigur că noi, cei ce-l cunoaștem parcă dintotdeauna, îl iubim, oricum ar fi. Și de aceea , în dorința de a fi empatici, vrem să-i îmbărbătăm anii și să-l asigurăm că prețuirea noastră nu va scădea niciodată …sub nivelul mării!
Pe pagina sa de Facebook – locul unde continuă să se vadă, din plin, talentul bătrânului lup de mare – Ananie Gagniuc a postat, cu câteva minute în urmă, un text de un dramatism greu de asociat unui umorist. Pentru că am regasit, printre rânduri, gândurile unei generații întregi ( lucru comfirmat și de comentariile adunate de postarea respectivă) , îi vom face și noi publică meditația amară…
Concluzia care ne vine , iată, dinspre țărmul de mare și din sufletul unui om care a fost toată viața vertical și iubitor de semeni, este că viața trebuie trăită în afara regretelor și că fiecare secundă din ea merită bucuria noastră.
Iată mai jos textul domnului comandor :
VIAȚA MEA…
Mă adresez cititorilor de peste 50 de ani, pe care revoluția i-a „prins” la maturitate. În 1989 aveam 35 de ani. Eram ofițer de marină, cu școli făcute gratis (generală, liceu, institut, academie). Lucram în Comandamentul Marinei Militare, eram căsătorit, primisem – gratuit – apartament cu 4 camere (cu scară interioară!), ne luasem mașină (rate), la copii ne-am permis o femeie, pe care o plăteam. Banii ne ajungeau de la o lună la alta, ba chiar mai făceam și economii. Traiul era decent, desigur, cu obstrucțiile sistemului: două ore la televizor, se stingea lumina, frig în casă, se dădeau alimente pe cartelă, n-aveai voie să faci excursii în străinătatea capitalistă etc.
Dar, oameni buni, a fost VIAȚA MEA! Cu bune și rele. Cum s-o reneg? Alta nu voi mai trăi, veci! Deci, nu sunt un nostalgic al epocii respective, nu regret că s-a terminat, am visat – vă jur – să fie împușcat Ceaușescu! Eram membru al partidului comunist, că altfel nu puteam avansa sau ocupa funcții în sistem. 98 % din ofițerii armatei erau membri de partid. Dar n-am fost nicicând un comunist convins. Ce-i drept, nici n-am avut curajul, îndrăzneala de a mă ridica împotriva regimului. Un strigăt, gen „Jos comunismul!” ar fi însemnat sfârșitul carierei mele, un trai la periferia societății, sărăcie, copii neglijați etc.
Totuși… nu pot nega ce și cum am trăit, pentru că nu le voi retrăi… niciodată! A fost, în fond, VIAȚA MEA!
Au trecut alți 30 de ani… Tot cu bune și rele. Pensionar, proteza-n pahar, boli duium, sfârșit de drum. Legumă, huidumă, dar încă viu. E tot… VIAȚA MEA!
Și dacă m-aș opune actualelor guverne sau guvernări, indiferent care ar fi ele, îmi va fi mai bine?
Bine că mai trăiesc! 😒
Ananie Gagniuc, 21 august, 2020
Comentează