Rănile sufletești din copilărie le purtăm cu noi toată viața. Dacă am fost privați de iubirea de care aveam nevoie avem un drum lung de străbătut până ajungem la acceptare.
Sentimentul că nu meriți să fii iubit este frecvent întâlnit și strică echilibrul interior. Credința că nu ești demn de iubire, că ești deconectat de restul vieții și că nu te afli în locul potrivit sunt doar câteva din emoțiile pe care lipsa de iubire le trezește în interiorul nostru. Te poți păcăli, spunând că nu contează sau că așa este firesc dar această minciună nu te ajută să te vindeci, ci creează și mai mult conflict interior. Și mai multă nesiguranță în lumea noastră interioară și exterioară.
Pentru a vindeca această credință și toate celelalte sentimente inutile derivate din lipsa de afecțiune este nevoie să ne întoarcem în locul unde ea s-a născut și motivul care a generat-o: faptul că nu am fost iubiți, în modul în care aveam nevoie.
Trauma este adânc înrădăcinată în oasele noastre. Nu subestimați importanța iubirii și cât de traumatizană este lipsa ei, pentru fiecare persoană în parte, oricât de rezistenți ați fi.
Identitatea pe care ne-o construim este mecanismul psihic de apărare, strategia cu ajutorul căreia facem față situațiilor coleșitoare, intolerabile și dureroase. Așa se nasc perfecționismul, codependența sau dependențele.
Este în natura umană să fim remarcați, înțeleși și iubiți.
Dacă am crescut într-o casă unde nu ne simțim doriți, înțeleși și apreciați, nu avem cum să cunoaștem iubirea.
Dacă am crescut primind apreciere doar când am obținut rezultate bune, aceasta nu este iubire.
Dacă am crescut conștientizând mai mult durerea în mijlocul familiei decât bucuria din sufletul nostru, atunci nu am întâlnit iubirea.
Durerea de a nu fi iubit este insuportabilă și periculoasă pentru un copil. Astfel, psihicul crează înțelesuri și o prsonalitate menite să acopere aceste nevoi, de a fi iubit, remarcat, apreciat. Dacă prețul este însă, să ne pierdem eul nostru autentic, ne vom simți permanent pierduți. Aici intervine însă rolul salvator al specialiștilor, care cu pași mici dar siguri, ne ajută să ne regăsim resursele.
Credința noastră că nu suntemn demni de iubire este strâns legată de lipsa de afecțiune care se extinde în experiențele și nevoile noastre legate de bani, iubire, sănătate, încrederea îi sine și conectarea la natura noastră divină.
Aceasta este o durere relațională. Avem nevoie de martori pentru a păstra spațiul plin de iubire și compasiune. Trebuie să simțim că durerea noastră este demnă de iubire, pentru a putea interioriza sentimentul de a iubi ceea ce nu a mai fost iubit până acum. Nu avem cum “să știm” să ne iubim, dacă nu am fost iubiți.
Durerea este cea care ne eliberează.
Nu înseamnă victimizare și nu ne ține blocați. Incapacitatea noastră de a ne exprima mânia este cea care ne ține în loc. Trebuie să dezvoltăm compasiune față de propria persoană și să ne exprimăm tristețea pentru ceea ce nu am primit.
Este singurul mod în care putem deschide căi noi de auto-cunoaștere, să pătrundem în spații până mai ieri, necunoscute, ale inimii, să luăm contact cu trupul nostru cu blândețe, compasiune, curiozitate și har pentru a explora căi nebănuite dacă ne eliberăm sistemul nervos de ceea ce am crezut că este iubirea.
Sursa: elephantjournal.com
Comentează