Pierderea persoanei iubite este resimțită intens. Dacă la început simțim că nu mai putem respira și că viața noastră nu mai are niciun sens fără ea, o dată cu trecerea timpului, lucrurile se așează încet, dar sigur pe un alt făgaș.
Elisabeth Kübler-Ross, psihiatru american, expert în abordarea durerilor pe care o ființă umană le traversează pe parcursul vieții oferă cititorilor, în cartea „On Grief and Grieving”, un îndrumar despre cum să pivim persoana dispărută cu iubire și nu cu durere. Pentru a merge mai departe Elisabeth descrie 5 etape pe care trebuie să le parcurgem. Deși cartea se referă la durerea provocată de dispariția persoanelor dragi, recomandările pot fi aplicate și în cazul despărțirii de persoana iubită.
Cele 5 stadii ale durerii
Negarea este primul stadiu al durerii. Ne ajută să suraviețuim pierderii. În această etapă, lumea devine lipsită de sens și copleșitoare. Ne aflăm în stare de șoc și negare. Nu mai simțim nimic, în afara de durere. Suntem amorțiți. Ne întrebăm cum putem merge mai departe sau dacă merită să mergem mai departe. Cu fiecare zi care trece, încercăm să găsim un mod de a face față durerii. Negarea și starea de șoc ne ajută să facem față durerii și să nu ne lăsăm copleșiți. Negarea este mecanismul natural de apărare împotriva durerii. Pe măsură ce ești pregătit să accepți pierderea, începe și procesul de vindecare. Devii mai puternic iar negarea își pierde din intensitate. Pe măsură ce avansezi în proces, toate sentimentele pe care le negai, încep să iasă la suprafață.
Furia este o etapă absolut necesară procesului de vindecare. Dă-ți voie să simți acest val de furie, chiar dacă pare că nu se mai termină. Cu cât trăiești mai intens, cu atât nivelul furiei scade iar vindecarea se produce mai repede. În spatele furiei se ascund numeroase emoții pe care le vei descoperi în timp dar furia este emoția cu care suntem cel mai obișnuiți să ne luptăm. Adevărul este că furia nu are limite. Ea se poate manifesta față de prieteni, doctori, familie sau poți simți o furie imensă față de propria persoană, față de persoana dispărută sau poate fi îndreptată împotriva divinității care a îngăduit o asemenea nedreptate.
În spatele furiei se ascunde durerea. Este firesc să te simți abandonată. Trăim într-o societate care se teme de furie. Pentru început, furia poate fi ancora ta de salvare, oferindu-ți tăria de care ai nevoie pentru a rezista. Apoi, poți fi furioasă pe cineva, poate pe o persoană care a lipsit de la funeralii, poate pe o persoană care nu este alături de tine sau pe o persoană care se comportă diferit, acum că persoana iubită a murit. Furia devine podul de legătură între tine și cei din jurul tău. De obicei, suntem învățați să ne reprimăm furia mai degrabă decât să o exprimăm. Ea este însă, un alt indicator al intensității iubirii tale.
Negocierea Înainte de a suferi pierderea ești dispus să faci orice pentru a împiedica tragedia.
„Te rog, Doamne, nu voi mai fi niciodată supărat pe soția mea dacă o lași în viață.” După dispariție, negocierea poate lua forma: „Dacă îmi voi dedica viața, de acum încolo, întrajutorării altora? Apoi să mă trezezesc și să realizez că totul a fost un vis urât.” Devenim pierduți într-o mare de „Dar dacă…”. Vrem să ne fie redată viața de dinainte. Vrem persoana dispărută înapoi. Vrem să ne întoarcem în timp și să schimbăm lucrurile: să descoperim boala într-o fază incipientă pentru a putea fi tratată, să putem preveni accidentul… Sentimentul de vină este adesea companionul negocierii. Ajungem să credem că puteam face ceva diferit care ar fi împiedicat tragedia. Suntem în stare să facem orice pentru a nu mai simți durerea pierderii. Trăim în trecut și ne negociem calea de ieșire din durere.
Depresia După negociere, atenția noastră se îndreaptă direct către prezent. Sentimente goale își fac apariția iar durerea intră în viața noastră la un nivel mai profund decât ne-am fi imaginat vreodată. Acest episod depresiv pare că va dura pentru tot restul vieții. Este important să înțelegem că această depresie nu este un semn al unei boli psihice. Este răspunsul firesc la pierdere. Ne retragem din toate activitățile, ne afundăm într-o ceață de durere intensă, întrebându-ne dacă mai are vreun rost să mergem mai departe singuri. Pierderea persoanei iubite este o situație deprimantă. Să nu îți exprimi tristețea este un lucru anormal, nu exprimarea durerii iar depresia este unul din momentele absolut necesare vindecării.
Acceptarea este ultimul pas spre vindecare, însă nici în această etapă nu dispare durerea. Acceptarea este adesea confundată cu noțiunea de „sunt bine”, „sunt OK cu ce s-a întâmplat”. Dar lucrurile nu sunt nici pe departe așa. Cei mai mulți oameni nu vor fi, vreodată împăcați cu gândul că au pierdut persoana iubită. Această etapă înseamnă acceptarea realității, a faptului că persoana iubită nu mai este fizic prezentă și să recunoaștem că este o realitate fără drum de întoarcere. Nu este o realitate care ne place sau care ne face să ne simțim bine dar măcar o acceptăm. Învățăm să trăim cu ea. Trebuie să încercăm să trăim într-o lume în care, persoana iubită nu mai este.
În general, cei mai mulți încearcă să mențină viața așa cum era înainte de dispariția persoanei dragi. În timp, pas cu pas, realizăm că nu putem păstra trecutul intact. A fost schimbat definitiv și trebuie să ne adaptăm. Trebuie să ne reorganizăm rolurile, să fie preluate de altcineva sau chiar de noi. Să acceptăm înseamnă să avem mai multe zile bune decât rele. Pe măsură ce ne reîntoarcem la activitățile de rutină, începem să trăim din nou și să ne bucurăm de viață, apare sentimentul de trădare față de persoana dispărută. Nu putem înlocui, niciodată, ceea ce am pierdut, dar putem încerca să ne facem legături noi, relații noi. În loc să ne negăm sentimentele, ascultăm care ne sunt nevoile. Putem începe să ieșim cu alte persoane, ne implicăm în viețile lor, investim în relațiile cu ceilalți.
Nu există un timp limită până când parcurgem toate etapele. Totul ține de intensitatea sentimentelor. Trecerea de la un stadiu la altul nu se face liniar. Este posibil să zăbovim mai mult la un anumit stadiu, apoi să trecem la următorul pentru ca mai apoi să revenim la primul. Începem să trăim din nou, dar nu înainte de a-i da durerii timp.
Sursa: grief.com
Comentează