Imagini. Tot felul de fragmente colorate, aromate, frumos mirositoare, cu lacrimi sau dureri nespuse, îmi apar mereu. Nu-i problemă de nostalgie, nefiind supus victimizărilor și nici trăirii într-un trecut care-ți nu dă voie, nici măcar cu bilet de voie, să treci în viitor, e doar o revenire firească a amintirilor. Prin ele adunăm laolaltă un soi de înțelepciune care ne dă voie să privim viața cu relaxare, ca într-o tiribombă stricată, în care apar diapozitive și care pe alocuri, îți oferă fascinante sentimente și emoții pe care nu le întâlnești oriunde.
Un om este măsura amintirilor sale, e toate chipurile care i-au așezat veșnicii în tăceri, este suma deplină a întâlnirilor magistrale care i-au schimbat viața, este un cumul între ce a fost și ce este, acesta de pe urmă făcând mereu apel, ca un drept la replică, la amintiri. Poate că fără ele, lumea ar fi goală, zguduită de-un imens nenoroc.
Poate că prin amintiri descoperim limanuri și ne-atingem mult mai aproape de veșnicii. Nu fac vreo desertație despre ele, dar despre mine știu una și bună. Sunt un plin, sunt o definiție a celui ce sunt, cu multe de pus încă în bagaje, care-a ajuns aici ca o deplinătate a tuturor celor care l-au dezlegat, l-au îndurerat, l-au făcut extaziat, excitat, rușinat, onorat, fericit!
Citeam zilele acestea, într-un soi de liniște a firii, într-unul din acele momente în care mintea îți e una cu sufletul și ești gata să vezi lumini și dincolo de cuvinte, un volum cu autograf primit de marele critic Alex Ștefănescu – „BĂRBAT ADORMIT ÎN FOTOLIU”. Firește că din start știi care-s așteptările în acest caz, dar m-a impresionat altceva, dincolo de genialitatea domnului Ștefănescu, mult mai profund decât ce știam deja. Savuros, spumos, printre cuvinte am descoperit un Alex Ștefănescu bogat, colosal de bogat prin întâlnirile care i-au marcat existența, prin aminitirile de-o sensibilitate rară cu titani precum Marin Sorescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Octavian Paler și mulți alții.
Și-atunci am știut clar că tot ce ne-amintim, mai devreme sau mai târziu, tot ce vrem să ștergem sau cu îndârjire să păstrăm (dacă din nefericire nu dă Alzheimer-ul în noi) e o mare comoară, o inestimabilă valoare care ne dă contur și care ne face demni și plini de frumuseți pentru cândva. Și vârsta ne e dată de amintiri, cea din suflet e indicată de modul în care imaginile acestea revin în minte și ne transformă în ființe cu suflet, în vorbe ale creației, de-o măiestrie cum nici nouă nu ne vine să credem. Poate și de-aia, ca și vinul, viața capătă formă și contur mult mai târziu decât ne-am dori mulți dintre noi!
O mare parte din viața mea e mai mult un glosar în care se adună toate, vrând cu încăpățânare, să spună la final, că oricât de mult am cumulat, cu un mimetism hilar , tot nesemnificativ a rămas . Sunt ”un nimeni observabil”, o dualitate de stări, o răscruce de e-uri, care-și adună amintirile pentru mult mai târziu. Și nu e duritate sau modestie, e normalitatea unei minți încă limpezi.
Simt cum îmi port, cu dezamăgirile aferente, cu toate creațiile, cu amintirile mirate, propria persoană, dorind parcă să spun, deși nimeni nu mă ascultă, din aceleași motive pentru care și eu devin surd, că sunt ceea ce nu sunt și că aș putea fi altceva. Poate fi interpretat ca un eșec, în schimb, în viață eșecul e acela de a te supraevalua, de ați acorda lumina, când în realitate, mediocritatea ascunsă în modestie, te acaparează, suferind de un dramatic complex de superioritate.
Și-uite așa, amintirile, vorba cântecului banal, dar de succes, că așa-i la noi, la români (tot ce-i mediocru e considerat genial), ne chinuiesc! Cuvintele-s o formă de a spune, dar imaginile fac cât o mie la un loc! Adunați imagini, adunați oameni, adunați amintiri!
Foto: Ana Maria Halalai
Comentează