Mai ştie cineva să ţeasă stofe, să tricoteze sau să croşeteze haine sau mănuşi? Mai stă cineva să coacă pâinea zilnică la cuptor sau să facă şerbet? Ce s-a întâmplat cu noi de nu mai apucăm să facem nimic cu mâinile noastre?
Am văzut zilele trecute o femeie care tricota în faţa unei porţi, bucurându-se de razele unui soare prea curajos pentru anotimpul nostru. Tricota cu foc, aproape fără să se uite la bucata de pulover care-i curgea din andrele. Doar din când în când cobora ochii peste cocoloşul de lână colorată şi apoi şi-i ridica, mulţumită, ca să privească din nou către drum. Iar eu mi-am amintit cu nostalgie, cu emoţie, de anii în care tricotam eu însămi, fericită să-mi pot adaugă un pulover sau un fular la săraca mea garderobă.
În anii de şcoală, noi, fetele, învăţam la atelierele de lucru manual să tricotăm şi să croşetăm, în vreme ce băieţii făceau traforaj. Nu erau activităţi opţionale, ci obligatorii. Eram împărțiți brutal și îndesați în rolurile noastre de gen, trimise noi, fetele la gherghef și băieții la atelierul de reparații, fără să ne întrebe nimeni dacă nu vrem să facem altfel. Primeam note la sfârşitul trimestrului, deci trebuia să ne străduim, căci am crescut și în groaza de competiție. Citește mai departe…
Sursa foto: businessnewsdaily.com
Comentează