La cinzeci nu a fost sărbătorit oficial.
Doar prezența în Cenaclul ”Flacăra” al prietenului său, poetul Adrian Paunescu, ne-a scăpat de rușinea penumbririi unui contemporan de geniu înainte de a trece într-un periplu mai înalt.
Problema e ca fiecare din noi îl interpreteaza altfel.
E și bine, e și rău.
Bine deoarece e inepuizabil, rău că nu se pot sistematiza părerile să ne servească la Bac’ în eventualitatea unui subiect extrem de complicat.
Autorul însuși marturisea, contaminat de concitadinul Caragiale, ca a fost nevoit sa facă diligențe pentru ca băiatul unui amic să treacă hopul literar creat fără voie prin scrierea Necuvintelor.
Dar ce ar fi un poet clasat?
Cine ar mai avea nevoie de el?
Cine l-ar comenta?
Ce fiori ar mai produce ?
Ce romantism?
Precum o știință, cu cât o artă e mai obscură cu atăt e mai fertilă si mai plină de sens.
Fara indoială, Nichita însuși a gândit o astfel de cheie.
A renunțat la vocabularul obisnuit pentru a inventa unul nou, ceea ce numai Eminescu mai făcuse in literatura noastră.
Numai astfel a reușit să scape din plasa lui Labiș pe care il copia până si în fotografii.
Nu doar el, ci o întreaga generație.
“Ontogenia repetă filogenia”, vorba lui Haeckel, multă vreme o profetie biologică, e o certitudine stilistică.
Trebuie menționată lipsa de interes a criticilor în contemporaneitatea poetului, exceptia notabilă si salutară: Alex Ștefănescu, precum și enormul inters apărut postum.
Nimic mai descriptiv in privința inactualității gloriei.
Rabindranath Tagore si Mircea Eliade ne sfătuiau, printr-o taincă asceză sanscrită, sa creem pentru generațiile de după noi.
Ceea ce Nichita a făcut cu asupră de măsură.
Ne depașește si acum proiecția astralitații sale.
Auzea viitorul cum se apropie, sesizănd că semnalele pe care i le trimiteam se întorceau mai repede.
Mi se pare că distanța nu s-a schimbat dupa plecarea lui.
Timpul e relativ si nu poate fi modificat decât de o ființă atemporală, neinrerțială, separată de sistemul de referință standardizat, galilean.
Nichita nu își gustă succesul.
Își dorea liniștea iubirii perene, tăcerea privirilor selenare, surâsul tandru al neîntamplării si deopotrivă al minunii ființei.
Știa ca Luna cu oameni pe ea e mai romantică decât același satelit pustiu, deoarece un pom plin de păsari e mai poetic decât un arbore gol.
Faptul ca vorbim de el, sigur îi face plăcere.
Fiindcă a plecat cu convingerea pământeană că un prieten e mai vital decât un înger, și acolo Sus se simte puțin stingher.
Cosmin-Ștefan Georgescu
31 Martie 2023
Franța
Comentează