Ea și El

Corvo. Vinul băut la judecata de apoi

Abia pășeam, adus de spate, cu o mână încleștată pe brațul îndoit al fiului meu, căutând cu privirea locuri de care să mă agăț, din care să smulg amintiri. Unde vezi clădirea aia erau meri sălbatici și corcoduși; dincolo de ei era terenul de joacă iar în zona aia erau leagănele. În spate, o alee pe care erau bănci, două de-o parte, trei de alta, habar n-am de ce impare și de ce erau așezate așa, cred că nimeni n-a știut vreodată. Fiul meu, deja om mare, încerca să înțeleagă și să vadă ce-i spuneam; pășea lent, cu grijă, așa cum făcuse cu copiii lui când i-a învățat să meargă. Mă asculta. Îmi zâmbea.

La asta mă gândeam atunci, la mii de kilometri de orice țărm, pe o plajă pe care nu eram decât eu și o barcă răsturnată cu burta-n sus. Aveam treizeci și ceva de ani și nu aveam copii – ciudat, nu? … Eram singur, pe un pământ unde nordici bătrâni aveau case de vacanță în care locuiau zece luni pe an, restul, în anotimpul lor cald, plecau acasă. Trăiau între avioane hăituind o vară continuă ca răzbunare pentru frigul pe care îl înduraseră în toate zilele și nopțile lor lungi. Așteptau bătrânețea ca pe o salvare, ca pe o imensă fericire; o mântuire pe-a cărei dulceață voiau s-o simtă pe limbă încă de pe-acum.

Soarele nu se arătase. Cerul era acoperit cu o pâclă subțire și toată lumea se aștepta să plouă. Era genul de vreme în care prietenii rămași întregi sunt loviți de spleen și sună până răspunzi ca să vorbiți despre cele-ce-au-fost-și-care-întotdeauna-sunt-egale-cu-cele-ce-nu-vor-mai-fi-niciodată. Aveam telefonul închis. Eram la al doilea pahar de Corvo – în fine, nu aveam pahar; în condițiile alea cum să fi avut? – vinul italienesc, roșu-rubin, mângâietor și aspru, care se vinde-n România de nejustificat de multe ori mai scump ca-n Italia în ideea că “vedeți dumneavoastră, e adus de acolo și transportul costă” de parca ar fi turnat în fiole cu pereți subțiri și-apoi vârâte-n anusurile unora care valsează pe ruta Sicilia – Județul Ilfov unde se opresc să-și tragă sufletul. Beam direct din sticlă, ca bețivii sau ca cei cărora nu le mai pasă de nimic, stăteam pe nisip rezemat într-un cot și priveam marea. Atunci, am văzut o fată apărută de niciunde care înota. Citește mai departe…

Publicitate