Adrian Păunescu era genial. Iar faptul că versifica incredibil de ușor e deja arhicunoscut. Victor îmi povestea adesea întâmplări din Cenaclu și printre ele strecura și detalii despre “Boss”: printre altele, despre felul cum 
compunea poetul, în orice împrejurare. Inspirația îl însoțea pretutindeni, drept care, din senin, Victor se trezea că Boss îl cheamă lângă el și începeau să compună. Păunescu rostea versuri ce-i veneau atunci în minte iar Victor le așeza pe muzică. Cred că amândoi erau conectați prin fire nevăzute cu Divinitatea, care le furniza, în șuvoi continuu, inspirație. Am avut personal ocazia să mă conving de genialitatea sa. Și voi face o paranteză, pentru a vă relata episodul.
Eram în pregătire cu o ediție a Ceaiului de la ora 5 la care riscasem să-l invit pe poet. Spun, “riscasem”, pentru că la acea vreme Păunescu era încă “persona non grata”, românii continuând să-l amendeze pentru, vezi Doamne, “apropierea “sa față de Ceaușescu. Dar chiar și aflându-mă pe atunci la începutul carierei mele, învățasem deja ce înseamnă “valoarea” și eram gata să risc, atunci când știam că am dreptate. De data aceasta intuiam, in plus, și faotul că a-l invita pe Păunescu era garanția unui succes mediatic. În această ultimă privință, aveam școala lui Tatulici.
Bref! Emisiunea cu Păunescu era în pregătire. Îi citeam poeziile, stăteam cu Vic, seara, la palavre și mă îmbibam cu povești niciodată până atunci povestite și cu lucruri care-mi întregeau imaginea despre poetul pe care îl admiram. Iar acesta era încă un lucru care ne unea, pe mine și pe Vic.
A sosit preziua emisiunii. De fapt, preseara. Un telefon scurt venit de la Boss l-a făcut pe Victor să intre în 
trepidație. “- Ce s-a întâmplat?!?” – l-am întrebat, gâtuită de emoția producătorului care-și vede deodată pusă în pericol emisiunea de a doua zi. Păunescu era, se știe, imprevizibil… “- Boss vrea să mergem la el, să-i povestești ce ai de gând mâine, căci dacă ceva nu-i place, nu mai vine..” Ăsta era Păunescu. Reacțiile sale erau uneori șocante și nu prea se sinchisea de efectele lor. M-a luat un tremur pe spinare. Ne-am împachetat în grabă amândoi ( Victoraș era “pe drum”, deci încă nu ne încurca plecările neprogramate) și am pornit-o spre vila din Dionisie Lupu, în care Boss locuia cu Carmen și cu micuța pe atunci Ana Maria. Victor nu și-a mai luat chitara, spunându-mi : “Dacă o iau cu mine, Boss o să profite și o să mă țină lângă el până dimineața, să scriem vreo piesă!”
…Seara petrecută la Păunescu acasă a fost pentru mine ceva unic. Odata că i-am văzut mediul în care locuia. Apoi că i-am cunoscut familia . Ana Maria, țin minte, nu s-a dezlipit din brațele mele ( mă știa “de la televizor!”) până când tatăl său nu a tunat: “- Carmen, ia-o de aici, avem de lucru”. Apoi l-am cunoscut pe Cristi Buică – era un soi de “om al casei” – un foarte talentat folkist, mai puțin promovat pe atunci. În fine, am avut șansa să vorbesc neoficial cu marele poet. Să stăm față-n față. I-am povestit, din fir a păr, desfășurătorul de a doua zi, evitând șmecherește să-i dezvălui cele câteva surprize pe care i se pregătisem. 
La unele puncte Boss a strâmbat din nas, așa ca am fost nevoită să fac niște retușuri. Ba, tin minte că m-a pus să și elimin un invitat, dar a renunțat la idee, văzându-mi chipul disperat. Victor asculta ca un școlar cuminte, “de pe margine”, dialogul nostru, intervenind în momentele “delicate”, de genul celui de mai sus. La un moment dat, mi-a venit o idee. L-am întrebat pe Păunescu : “-N-ați putea să ne compuneți mâine, în emisiune,pe loc, o poezioară, despre Ceaiul de la ora 5?”. Victor a plusat : “- E ok, Boss, credeți-mă, publicul Marinei e înebunit după astfel de “surprize”! Iar pentru dumneavoastră așa ceva e o floare la ureche!” Țin minte că Păunescu a căzut puțin pe gânduri, după care l-a chemat de dincolo pe Buică, cu chitara. Și… pe loc, acolo, chiar sub ochii mei, s-a născut un superb cântec dedicat emisiunii noastre. Cristi Buică l-a cântat și a doua zi, la emisiunea care a fost, grație invitatului său uriaș, un triumf. 
Am făcut această mai lungă paranteză despre Păunescu , dorind să vă reamintesc că marea majoritate a pieselor de rezistență din repertoriul lui Victor îi poartă semnătura. Dar nu numai genialitatea versurilor, ci și muzica și interpretarea cu care venea în completare Victor, explicau succesul enorm pe care îl aveau aceste melodii. Una din ele a fost și este binecunoscutul “Charlie Chaplin”…
Obișnuiam deseori să-l rog pe soțul meu să-mi dezvăluie poveștile cântecelor sale. De regulă, asta se întâmpla când călătoream cu mașina și înfruntam drumuri lungi și altminteri plicticoase. Eram și curioasă, dar parcă și timpul trecea mai ușor, povestind. Într-o astfel de călătorie prin frumoasa Bucovină, Victor mi-a povestit sorgintea melodiei sale “Charlie Chaplin”.
Cântecul s-a născut pe la finele anilor ‘70, când soțul meu era membru în Cenaclul Flacăra. Cenaclul se afla în turneu, artiștii erau împrăștiați prin autobuzul care-i ducea de la un oraș la altul, de la un spectacol la altul. Împărțiți pe “bisericuțe”, unii moțăiau, alții pălăvrăgeau, alții priveau peisajele ce se înlănțuiau pe fereastră. Faceau popasuri pe drum și, la o astfel de oprire, într-un dialog ce alunecase spre începuturile cinematografiei, șoferul autocarului, nea Mihai parcă, i-a spus poetului: “- Boss, de ce nu scrieți un cântec despre Charlie Chaplin? A fost un actor genial, îl iubește o lume întreagă, ar merita un cântec!” Lui Păunescu i-au sclipit ochii. Chaplin era perceput ca om al oamenilor simpli, rolurile sale plasandu-l în lumea celor săraci, cărora și-a și dedicat, de fapt, întreaga viață. Poetul era și el om de stânga – și…uite-asa s-a născut “Charlie Chaplin”. Versurile au prins contur foarte repede, chitara lui Victor a fost prin preajmă, îmbrăcându-le în inspirata sa muzică. La primul spectacol al Cenaclului, melodia a fost lansată. De fapt, chiar a doua zi, pe malul Dunării, la Galați.
A devenit, în scurt timp, una din piesele de rezistență ale lui Victor. El iubea foarte mult artiștii, era din mijlocul 
lor, le înțelegea durerile și bucuriile, iar melodia care evoca de fapt condiția artistului, a înfruntat deceniile, rămânând la fel de valabilă în zilele noastre. Eu însămi profitam de orice ocazie , pentru a le dedica marilor actori sau oameni de muzică ce treceau pragul emisiunii, superba melodie a lui Victor. La începuturi, acesta era și un mic “șiretlic” de a-l avea mai des în preajma mea, apoi a rămas doar bucuria de a omagia câte un invitat mai special, oferindu-i în dar cântecul minunat al soțului meu.
..După ce în jurul nostru au început să se înșire trist “mari dispăruți” ai acestei țări – artiști uriași, trecuți în neființă, Victor a avut o idee nobilă : să strecoare, în textul păunescian, numele unor astfel de mari slujitori ai artei, îndrăgiți de români și plecați printre stele. “O, Caragiu, înger vagabond…” sau “O, Amza Pellea , hohot interzis..”. În sălile de spectacol, publicul știa pe dinafară cântecul și, așa cum se întâmplă mai mereu în cazul șlagărelor, Victor tăcea subit, în timpul interpretării, lăsând sala să preia frâiele melodiei. Și sălile cântau, la unison, dovedind și prin aceasta dragostea nesfârșită față de muzica lui Victor Socaciu…
Îmi amintesc și un episod amuzant, legat de acest cântec. Fiul nostru avea vreo 4 ani și îl însoțea și el pe “tati” la unul din concerte, undeva în Ardeal. Când Victoras era mic, obișnuiam să stau cu el mai departe de culise, pentru că, fiind foarte zvăpăiat, îl stresa pe Victor înainte de recital. În plus, exista și riscul să țâșnescă, la un moment dat, chiar pe scenă! Așa că obișnuiam să mergem undeva cât mai departe de locul în care clocoteau emoțiile lui Victor. Concertul despre care vă povestesc avea loc in aer liber, scena fiind înfiptă undeva, într-o câmpie al cărei verde nu se mai zărea, din cauza puhoiului de lume. În acea seară Victor era cap de afiș, iar eu – bonă cu normă întreagă. Țin minte că ne amestecaserăm și noi în mulțime, undeva mai spre capătul ei, pentru ca Victoraș să aibă posibilitatea să se zbenguie . Spre surprinderea mea însă, puștiul a ascultat cu mare atenție recitalul tatălui său, iar atunci când piesa “Charlie Chaplin” a declanșat ropote de aplauze, m-a pus să-i povestesc cine e Charlie Chaplin. După ce i-am vorbit despre ilustrul personaj ( țin minte că s-a amuzat copios când am 
exemplificat celebrul mers de rață al lui Chaplin, grăbindu-se să mă și imite) , Victoraș m-a întrebat, cu candoare : “-Mami, dar tati al nostru l-a cunoscut pe Charlie Chaplin?”. M-a pufnit râsul și i-am spus, în glumă : “- Da, au fost prieteni buni! Jucau șah împreună!”. Cel mic a fost încântat de răspuns, iar când familia noastră s-a reunit după recital, cel mic s-a apropiat de tatăl său, l-a tras de haină și l-a întrebat : “- Tati, spune-mi, Charlie Chaplin joacă șah mai bine decât bunicu’?”…Nu știu ce a înțeles din asta soțul meu , țin minte doar că întrebarea a rămas suspendată în aer, pentru că artistul a fost asaltat brusc de un cârd de 
liceeni cu carnețele întinse pentru autograf.
….Scriind aceste rânduri, mi-a venit în minte secunda de final a melodiei, când, pe scenă, rostind ultimul său vers, Victor obișnuia să desprindă mâna de pe chitară și s-o rotească în gol , sugerând gestul învârtirii cheii într-o broască imaginară : “Redeschide teatrul ce ni l-au închis!”….În sală se lăsa o secundă de liniște, după care un ocean de aplauze îl învăluia pe artist.
Iar în final, dragii mei, haideți să reascultăm această superbă melodie a lui Victor, prin care cantautorul îl omagia nu numai pe marele actor al omenirii, ci pe toți marii artiști ai României, trecuți în Eternitate și cărora, iată, mult prea devreme, li s-a adăugat și Victor…
Comentează