Cele 174 de motive de a zâmbi ale lui Cristian Manta

Pregăteam ediția de final de sezon, a emisiunii “Femei de 10, Bărbați de 10” și, pentru a-i da cuvenita tentă de relaxare “pre-vacanță”, alesesem ca temă “Hobby-uri mai puțin obișnuite”. Documentarea pe internet m-a adus în fața unui astfel de hobby, care mie – persoană ultra-zâmbitoare! – mi-a stârnit interesul : un oarecare Cristian Manta din Arad , care colecționa….țineți-vă bine! …zâmbete!
Mi s-a părut interesantă ideea de a aduna zâmbetel într-o lume în care oamenii zâmbesc cu zgârcenie, neavând prea multe motive pentru această …să-i zicem îndeletnicire! Odată stârnit interesul, subiectul a fost pus pe lista viitoarei ultime emisiuni.
I-am depistat lui Cristian pagina de Facebook și i-am scris un mesaj. Mi-a răspuns rapid, asa cum îi stă bine unui jurnalist, ce am aflat ulterior că este. Am discutat prezența lui în emisiune, am convenit să facem interviul in direct, pe skype, Aradul nefiind chiar la o aruncătură de băț, iar TVR-ul nefiind chiar atât de bogat, pentru a onora toate deconturile de bilete, pe care și le-ar dori realizatorii… Cristian mi-a trimis și o mare de fotografii – pentru ilustrarea dialogului la distanță pe care urma să-l avem – prilej pentru mine de a mă convinge că nu am greșit cu nimic, incluzându-l în “meniul” emisiunii: fotografiile erau reușite toate, zâmbetele subiecților erau surprinse cu dibăcie, întreaga “colecție parțială” emana un aer pozitiv, plin de energie, adică exact stările pe care îmi doream să le induc telespectatorilor, la ultima mea intâlnire cu ei din acest sezon!
Dar…ooops!… judecata din târg nu se potrivește cu cea de acasă. Între timp, a avut loc incidentul de pe Stadionul Național, când la întâlnirea fanilor cu Simona Halep, Primarul general al Capitalei a fost huiduit copios, și am decis să schimbam , în ultimul moment, tema, pentru a fi în actualitate: hobby-urile neașteptate au cedat locul unei dezbateri pe tema prețuirii pe care le-o datorăm marilor noastre valori.
…Țin minte dezamăgirea din glasul lui Cristian, când l-am anunțat, la telefon, că întâlnirea noastră telefonică nu va mai avea loc. I-am promis un interviu în paginile virtuale ale revistei noastre, care să conțină cât mai multe din inspiratele sale fotografii. S-a înviorat. A doua zi i-am trimis întrebarile pentru interviu și, iată, astăzi sunt în măsură să vi-l recomand și vouă!

Marina Almășan : – În general, oamenii colecționează timbre, obiecte de artă, șervețele, capace de bere, ambalaje de ciocolată, autografe, discuri de vinil… Este pentru prima oară când aud că cineva colecționează… zâmbete! Ce anume te-a adus aici? Sunt mai ușor de.. depozitat?

Cristian Manta : – Aşa este, oamenii colecţionează multe lucruri, frumoase de altfel, de la timbre la lucruri uşor de depozitat în casa lor sau chiar într-un loc special amenajat.. Eu am ales să colecţionez zâmbete, deoarece nu cu timbrele ne întâlnim pe stradă, sau cu orice altceva, ci cu oameni, pe oameni îi întâlnim la fiecare pas, aşa este făcut să se întâmple. Iar totul a început când, mergând pe stradă, am văzut foarte mulţi oameni cufundaţi în lumea lor interioară, şi cumva pe chipul multora se citea tristeţea. Atunci am început să mă tem : unde ne este zâmbetul, oare unde, în călătoria aceasta numită viaţa, am uitat să zâmbim? Sunt sigur că niciunul dintre noi nu ne-am născut supăraţi, trişti. Toţi avem poveşti mai triste sau mai puţine triste, prin care am ajuns cumva să ne pierdem puterea de a zâmbi. Însă un lucru este important să reţinem, nu contextele din viaţa noastră, fie ele negative, determina nivelul bucuriei noastre. Eu am ales să fac “depozite” de zâmbete, “depozite” de oameni care poate că au uitat să zâmbească şi prin acest proiect mă străduiesc să le reamintesc de putere extraordinară pe care o are un zâmbet.

Marina Almășan : – Și sunt sigură că reușești! Câte zâmbete are colecția ta, unde anume ți-au zâmbit “subiecții”, ţi-au zâmbit ție, sau i-ai determinat tu să zâmbească?

Cristian Manta – Sunt multe persoane, numărul lor se ridică la sute de persoane care, de-a lungul celor 4 ani de când acest proiect a fost iniţiat, au ales să zâmbească şi în acelaşi timp să îşi deschidă sufletul pentru a lăsa şi celor din jur motive pentru care să aleagă zâmbetul. Pe acei care îmi zâmbesc îi găsesc pe stradă, merg prin oraşele României şi ale Europei, şi opresc oamenii pe stradă, le explic despre proiect şi îi invit să îmi zâmbească în faţa camerei. De cele mai multe ori, oamenii nu reuşesc din prima, de aceea încerc cumva să îi scot din starea lor şi în cele din urmă, de cele mai multe ori, sfârşim prin a râde amândoi, ceea ce mă bucură, pentru că am putut să fac ziua mai bună unei persoane şi în acelaşi timp să o provoc să se gândească la motivele pe care le are de a zâmbi sau motivele pe care nu (crede) că le mai are.

Marina Almășan : – ..deci, esti un om generos, deduc! Ceva mă face să cred că această îndeletnicire ți-a stimulat şi oarecari abilități de psiholog.. În general, ce ai observat că îi face pe oameni să zâmbească cel mai des?

Cristian Manta : – Oamenilor în general le este greu să zâmbească, cel puţin în faţa unui străin, şi cumva şi contextul vieţii îi face pe oameni să fie mai retraşi, însă cel mai mult oamenii ajung să zâmbească când realizează că nu eşti doar un fotograf sec, care vrea să le facă doar o fotografie pentru a o adăuga în colecţia sa, ci eşti un prieten al lor, că le asculţi povestea – dacă au una – că le înţelegi starea şi cumva din străinul acela te transformi într-un prieten. Şi este normal să fie aşa. Cele mai minunate zâmbete nu sunt cele gen “fotografii de buletin”, ci sunt acelea care izvorăsc din sufletul omului. Oamenii zâmbesc cel mai mult când se simt relaxaţi si îi poţi duce, ca şi fotograf, în punctul acela în care să realizeze că oricât de proastă ar fi fost ziua lor, un străin este acolo în fața lor pentru a le spune:” şi ziua de azi ascunde minuni, bucură-te!”

Marina Almășan : – Mai știe lumea, oare, să zâmbească deschis, în zilele noastre? Sau.. sunt “zâmbete forțate”, ca la fotograf?

Cristian Manta: – O întrebare foarte bună! Aş răspunde printr-o altă întrebare : unde este punctul acela în viaţă, în care “ne-am împiedicat” şi ne-am pierdut zâmbetul? Din păcate unii oameni au uitat că viaţa nu înseamnă să priveşti, zi de zi, doar asfaltul gri, ci să începi să-ţi ridici ochii şi spre cer, să începi să te bucuri de lucrurile pe care le ai déjà. Oamenii intră într-o monotonie zilncă, trezitul de dimineaţă, munca, venitul acasă, televizor şi odihnă, ceva care se repetă zi de zi. Şi această monotonie, plus alte lucruri care apar în viaţa unui om, au furat omului puterea de a zâmbi. Ne încruntăm tot mai mult, suntem supăraţi tot mai mult, ne revoltăm tot mai mult, şi credem că aceasta este calea pentru rezolvarea problemelor noastre, însă este doar o minciună, care ne paralizează bucuria şi viaţa, ne duce în acel punct în care noi suntem victime ale vieţii, nu pentru că cineva a făcut asta, ci pentru că noi am ales acest lucru.

Marina Almășan : – Ce ucide, oare, zâmbetul din om?
Cristian Manta: – Cred că unul dintre lucrurile care ucid zâmbetul unui om este nemulţumirea. Ne plângem de multe lucruri în viaţă, cumva “a ne plânge” a devenit sport naţional, ne plângem că nu avem bani, că nu avem ultimul tip de telefon, că nu avem hainele cele mai bune, iar asta îmi aminteşte de un citat pe care cândva l-am citit, el sună aşa:
“ Eram trist că n-am pantofi, dar am întâlnit pe cineva care n-avea picioare¨” Cumva oamenii îşi ucid visele sau nu mai cred în ele, nu mai cred în bucurie, pentru că cineva, undeva, cândva le-a spus că ei nu sunt destul de buni, nu au capacitatea de a împlini acel vis, alţii au renunţat să mai creadă într-o viaţă mai bună, s-au resemnat, au uitat de fapt să trăiască, să zâmbească.Zâmbetul nostru este ucis de noi înşine, pentru că nimeni, niciodată nu ne poate fura puterea bucuriei, nu are acest drept, doar dacă noi ne vindem acest drept. Nu greutăţile prin care trecem prin viaţa determina viaţa din noi, ci alegerile noastre de a fi sau nu victime. Probabil cititorii acestui interviu ar spune, ce uşor este să scrii asta, eşti tânăr, nu ai probleme, nu ai trecut prin probleme. Oare? Povestea copilăriei mele şi a adolescenţei mele a fost una dramatică. Am crescut într-o familie în care nu trecea zi în care tatăl meu alcoolic să nu mă bată, să nu mă dea cu capul de pereţi şi să facă scandal. Nu treceau zile în care să nu adorm cu capul între perne din cauza scandalurilor. Am crescut şi m-am dezvoltat greşit, chiar şi după moartea tatălui meu, la vârsta de 16 ani, traumele acestea erau acolo, întipărite în sufletul meu, eram depresiv. Dar, mulţumesc lui Dumnezeu că toate aceste lucruri sunt doar o amintire urâtă din trecut. Puteam alege să fac ce a făcut tatăl meu, puteam să aleg să fiu ca şi el, aşa cum familia mea a spus că voi ajunge “un tânăr prin şanţuri” sau să aleg să mă ridic, să il las pe Dumnezeu să îmi vindece viaţa, să aleg să nu fiu o victimă, ci să fiu unul care influenţează lumea, transforma lumea. Am ales să-i inspir la frumos pe cei din jur. A fi o victimă este uşor. A fi un câştigător inseamnă să faci alegeri corecte zi de zi, să te ridici din pat dimineaţa şi în loc să te plângi că nu ai ultimul tip de telefon, să mulțumești pentru patul călduros pe care îl ai, pentru micul dejun şi pentru aceea persoana dragă care este acolo să îţi spună bună dimineaţa. Sunt atât de multe lucruri pentru care să fim recunoscători, lucruri peste care de multe ori trecem nepăsători, pentru că nu mai avem timp să le observăm. Când a fost ultima dată când ai fost recunoscator pentru pătura, perna şi patul pe care le ai?…

Marina Almășan : – Emoționant răspuns! Odată în plus mă felicit că “te-am luat la întrebări”! Dar să ne reîntoarcem la “colecția” ta! Bănuiesc că, dacă te limitai la suprafața României, ea era destul de “firavă”! Pe aici nu prea se zâmbește! Unde ai întâlnit cei mai veseli oameni?

Cristian Manta : – Da aşa este, am ales să nu mă limitez la România, visul meu este de a ajunge, în limita finanţelor mele, în fiecare oraş din România şi Europa, deoarece cred că peste tot sunt și oameni care zâmbesc, şi oameni care au uitat să zâmbească. Un adevăr pe care l-am observat este acela că oamenii din – de exemplu, Belgia, Franţa, Germania – sunt mult mai deschişi în fata astfel de proiecte şi zâmbesc mult mai uşor, si cred ca asta depinde mult şi de metalitatea pe care au avut-o şi în acelaşi timp de felul de viata pe care l-au trăit. În afara Romaniei, oamenii sunt mult mai veseli, dar am întâlnit oameni fericiţi şi în frumoasa noastră Românie.
Marina Almășan : – Există diferențe “geografice” între felul în care zâmbesc oamenii, intre motivele care îi bucură?

Cristian Manta: – Cred că există. Aşa cum am răspuns și în intrebarea anterioară, consider că zona în care ne-am născut influenţează cumva viaţa unui om, cu toate că cred că zâmbetul nostru nu ar trebui să fie determinat de zona în care ne-am născut.

Marina Almășan : – Cum faci să zâmbească un om trist?
Cristian Manta : – Hmm..Bună întrebare! O să ofer două exemple în acest caz. Am întâlnit, în călătoriile mele, la un moment dat, un tată care îşi ţinea copilul de 2 ani în braţe şi l-am întrebat care sunt motivele lui de a zâmbi, m-a privit şi mi-a răspuns sec că nu, el nu are motive de a zâmbi, ca , ținand cont de tot ce este în jur, cum ar putea zâmbi? L-am privit şi i-am răspuns: Dragule, nu spune că nu ai motive de a zâmbi, tocmai ţii în braţe un motiv extraordinar! A rămas tăcut, îngândurat şi mi-a raspus apoi: Aşa este, niciodată nu m-am gândit la asta! Un alt exemplu a fost când, la un moment dat, o fată stătea şi aştepta pe cineva pe stradă, îngândurată şi ea, am început să îi explic despre proiect, ne-am împrietenit, am râs împreună, am intrebat-o şi pe ea ce motive are de a zâmbi, mi-a răspuns că niciodată nu şi-a pus această întrebare: de ce zâmbesc eu? Apoi am fotografiat-o şi ne-am continuat fiecare drumul. Seara am primit de la ea un mesaj pe pagina proiectului “174 Reason to Smile”, în care-mi mulțumea că i-am făcut ziua mult mai frumoasă, că după întâlnirea cu mine a zâmbit toată ziua şi că a început să se gandesca serios la motivele pe care le are de a zâmbi, şi dacă nu le are de ce nu le are.
Sunt doar două exemple, ele pot continua, sunt multe poveşti ale oamenilor pe care i-am întâlnit, iar în fiecare întâlnire pe care o am cu oamenii încerc să transform gri-ul lor în culoare.

Marina Almășan : – Și…cum îl schimbă zâmbetul pe om?
Cristian Manta: – Îl luminează. Îl transforma. Îl face să fie real, aşa cum ar trebui el să fie. Nu cred că am fost creați să fim trişti, cred că zâmbetul ne-a fost dat pentru a transforma momentele grele prin care trecem si cred în acelaşi timp că zambetul vindecă oameni. Dacă îi zâmbim unui om, fie el chiar şi necunoscut, cel mai probabil răspuns din partea celuilalt este tot un zâmbet. Am fost născuţi să răspundem la frumos, să zâmbim.

Marina Almășan : – Se spune că cizmarul nu are niciodată încălțări, iar croitorul stă prost la capitolul “haine”, când e vorba de el însuși. Tu… cum stai cu zâmbitul? Ce anume te bucură, ce anume te întristează?

Cristian Manta : – Zâmbesc des, şi asta datorită motivelor menţionate mai sus. Mă bucura mult că am o familie, o soţie care îmi este alături, mă face să zâmbesc fiecare om pe care îl descopăr şi pot cunoaşte povestea lui, mă bucură că pot de la nivelul meu, al unui simplu om să influenţez lumea din jurul meu, că poate cândva la bătrânețe, când voi sta cu nepoţeii pe fotoliul meu comod, voi putea să le zâmbesc şi voi putea spune că am făcut ceea ce este bine, adică am influentat , poate în bine, un suflet, doua, zeci. Mă întristează mult că nu luptăm să devenim ceea ce visăm să fim. Mă întristează răutatea şi laşitatea oamenilor. Mă întristează că trecem nepăsători peste durerile oamenilor şi nu oprim pentru o clipă să ascultăm, doar să ascultăm şi la sfarsit să îmbrăţişăm. Mă doare că devenim egoisti, ne pasă doar de banii noştrii, nouă să ne mearga bine şi uităm că nu putem cumpăra dragostea, compasiunea, îmbrăţişarea şi zâmbetul cu bani.

Marina Almășan : – Cum te-a schimbat acest proiect?
Cristian Manta: În bine, normal. Văd tot mai mult că oamenii au nevoie să le reaminteşti de forţa unui zâmbet, El poate părea banal, dar nu este, zâmbetul este o forţă. Acest proiect mă responsabilizează să pot să le reamintesc tuturor celor care intră în contact cu el, că viaţa este o artă şi trebuie să o trăim ca nişte artişti.

Marina Almășan : – Poți numi cel mai frumos zâmbet al colecției tale? (te rog să mi-l și atașezi și să-i povestești istoria “de culise”)

Cristian Manta: – Am mult mai multe, dar mă voi opri la unul, am întâlnit o bătrânică de 87 de ani, mergea încet sprijinită cu mâna de pereţi, cu o sacoşă în mână, se indrepta spre casă, am oprit-o şi am vorbit câteva minute cu ea, despre viaţă, bătrâneţe şi singurătate. Mesajul ei, legat de ce alege să zâmbească, a fost acesta:
“Niciodată nu mi-am pierdut zâmbetul, pentru că zâmbetul este acolo, în inima mea. Am 87 de ani şi am realizat că am trăit destul. Viaţa este foarte grea la anii aceştia, este de multe ori o povară, povară pentru mine şi pentru cei din jur. Dar sunt fericită de toţi anii vieţii mele. Dacă aş scoate din arhivă, din suflet, toate amintirile, nu aş avea suficient timp să îţi povestesc. Zâmbesc, pentru că am trăit frumos, am ajutat când am putut, am întins o mână întotdeauna şi niciodată nu am vrut să fac rău la nici un om. Acum hainele bătrâneţii sunt grele, prea grele, dar mai călătoresc încă puţin, cu zâmbetul în inima mea!”

Marina Almășan : – Și care va fi finalitatea proiectului tău? Vei publica un album de zâmbete? Un… tratat de zâmbete?
Cristian Manta: – Da, unul dintre visele mele este acela de a publica o colecţie de fotografii din proiectul foto al zâmbetelor, o carte plină de poveşti şi fotografii ale celor care au zâmbit, o carte care să ne reamintească fiecăruia dintre noi că viaţa trebuie celebrată.

Marina Almășan: – Cine ești tu, de fapt, Cristian, după ce când atârni în cui aparatul de fotografiat?
Cristian Manta: – Sunt un om care are şi el provocări, moment pline de veselie şi momente în care trebuie să încep să îmi număr cel puţin 174 de motive pentru a începe să zâmbesc. Sunt un tânăr care cred într-o lume mai frumoasă, mai bună, dar pentru asta trebuie să încep eu să fac ceva, apoi cel de lângă mine şi tot aşa. Cineva spunea că răul nu se întâmplă cand cei răi fac răul, răul se intâmplă când cei buni nu fac nimic. Transformarea începe cu mine. Te implicit si tu în transformarea lumii? Poate suna pompos, dar fără implicare, şi doar prin a ne plânge, nimic nu se va schimba.

Marina Almășan : Ce va urma după acest proiect? Sper că nu o virezi spre zona lacrimilor!

Cristian Manta: – Încă mai este mult de făcut in acest proiect, încerc să găsesc resursele fianciare de a duce acest proiect cât mai departe; ştiu că fiecare pas făcut naşte o poveste şi îmi doresc să creez cea mai mare comunitate a oamenilor care nu îşi plâng de milă, ci dimpotrivă, cauta în fiecare dimineaţă cel puţin 174 de motive de a zâmbi şi de a transforma lumea. Ce va urma? Vom vedea! Între timp, călătoria zâmbetelor merge mai departe, împreună cu tine şi cu mine…