Cei șapte ani de-acasă

Biblioteca plină doldora de volume românești și străine. Plăci de vinyl, casete, pick-up și-un casetofon cu radio. Povești despre ieri. Muzică românească, jazz, disco, folclor, Al Bano și Romina, Abba, Beatles, Prince, Michael, Freddie și Angela Similea. Plimbări prin parc. Muzeele luate la rând. Dăruire. Modele și valori. Zâmbete, liniște, comunicare. O școală a bunul simț am urmat în primii ani de viață. Așa arată pe scurt un fragment din tabloul fragedei mele pruncii, că tot e mâine zi liberă prin lege pentru mai micii bugetari ai patriei, extenuați după un concediu prelungit de la Rusalii.

Fericită? Firește că da. N-am bătut mingea prin fața blocului, nu m-am agățat de toți copacii și nici nu am umblat fleaura, cu minunata cheie de gât, încât să pierd noțiunea de a fi un puști echilibrat. Așa am fost educat, așa mi s-a cultivat, mai ceva ca pe ogor, simțul artistic, chemarea pentru artă, pentru frumos, iubirea de valori, dragostea pentru cunoaștere, curiozitatea. Și n-am avut părinți profesori universitari sau genii nedescoperite. Au fost în schimb, părinți, modești, mulțumindu-le pentru asta, și-au știut că a făuri o viață e o responsabilitate imensă, dincolo de percepții creștine, umane, pământești!

Copilăria e fix momentul în care se pun bazele. De acolo, de la banalii șapte ani de-acasă, frază dusă în derizoriu, pornește parcursul. Cultivarea unui simț artistic e esențială, dezvoltarea unui sistem de valori, nevoia de a descoperi. A forma un caracter este o operă de artă, o tăinută înțelegere a lumii. Să știți că viitorul, la nivel general, nu arată îmbucurător, pentru că părinții nu înțeleg ce înseamnă să dezvolți unui copil un plan bine pus la punct, cu de toate, ca într-o minunată ciorbă moldovenească, acrită puțin cu probleme de care trebuie să se lovească singur și dreasă cu smântână, ca într-un frumos cerc ce se închide la pachet când începe școala.

Pentru unii e mult mai interesant să părăsească copii în fața unui calculator sau a unui telefon. Tehnologizarea nu doar că a răpit interesul, dar a furat și orice speranță a implicării în viitor a celor ce dau naștere unor ființe. Copii, copii, dar și maturizarea asta va veni la un moment dat și va lovi în moalele capului, de nu vor putea duce săracii nevinovați pe umeri o viață plină de provocări, dar fără principii și justificări. Lumea e construită, într-un mod tâmp, nu după machete personalizate, ci după niște modele, niște forme cu fond, mai mult sau mai puțin corecte, insuflate încă de la faza pregătitoare.

Devierile comportamentale vin de-acolo. Insuficiențele culturale tot de-acolo. Iar dacă nu ești capabil să-ți depășești condiția, nu mai fă copii. Nu toți trebuie să se transforme în doctori sau profesori universitari, dar baza aceea e esențială, raportarea la ceva, la anumite exemple care fac bine și care pot ulterior ghida în viață. Pentru că viața nu înseamnă doar mâncare, mici, bere, fotbal, manele sau populară, înjurături cool, gașca de prieteni, muzica de la radio, telefonul, gagicile, familia, copilul, serviciul și apoi pensia. Viața este un continuu carusel, o joacă de-a prinselea, o provocare din care trebuie să ieși învingător. Și da, e bine să știm că lumea asta are artă, are muzică, film, literatură! Și-așa școala nu ne învață suficient încât să putem vedea mai mult decât ne putem noi imagina!

Pe scurt, oricât am fi de copii, oricât ne-am bucura de acest 1 iunie, e bine să ne dăm seama că o plimbare în parc nu e suficientă și că o singură floare nu face primăvara multicoloră. Cei șapte ani de-acasă, cu tot bagajul aferent înseamnă un minim de cultură, înseamnă incitare, dialog, nonșalanță și libertate, respect și strunire. Nu mă simt în măsură să dau lecții, dar eu sunt produsul unei educații corecte, tăcute și asumate, pe care-o văd din ce în ce mai rar!