Bombănelile Marinei Editoriale

Cei ce fac pe ei de frică…

 

Frica face parte din noi. E un fluid ce ne cutreieră trupul, mișcându-se de colo-colo, până-n maduva oaselor și-napoi, uneori intrând într-o scurtă hibernare. În acest din urmă caz, se numește că avem curaj. De fapt, curajul e o frică bine mascată. Oamenii puternici sunt, prin definiție, curajoși. Ceea ce nu inseamnă că nu au și ei fricile lor. Reușesc însă să și le țină bine în frâu, să le dosească in ungherele cele mai ascunse ale firii. Așa că, văzuți din afară, par a fi curajoși. Și prin asta, invidiați. Însă, per ansamblu, trăim într-un univers al fricilor, mai mari sau mai mici, justificate sau închipuite, greu de domolit, greu de cumințit.
Ne e frică, în primul rând, să nu pierdem. Să nu ne fie luate ființe dragi, să nu rămânem fără oamenii care fac parte din sufletul nostru. Să nu pierdem, apoi, ceea ce am agonisit, prin muncă. Sau chiar și prin furtișaguri. E drept, mai tare doare în primul caz, pentru ca, odată cu pierderea propriu-zisă, se duc pe apa Sâmbetei toți anii, toate trăirile și toate sacrificiile făcute în numele agoniselii cu pricina. Ne e frică să nu rămânem fără pensie și de aceea urmărim, cu sufletul la gură, tot ce spun despre asta cei ce ne conduc – fiindu-ne frică și aici, ca nu cumva să ne fie livrate gogoși…Apoi ne e frică să nu pierdem poziții, funcții. Deși, dacă suntem înțelepți, stim că, odată cu ele, am dobândit și efemeritatea lor.
Mie, ca o paranteză, nu mi-e frică atât de pierderi, cât mai ales de… câștiguri : trăiesc cu credința într-un echilibru al Universului, foarte atent să adauge , unui mare câștig, o imediată mare pierdere. De aceea, mă bucur cu măsură atunci când am câte o mare izbândă, întrebându-mă: oare ce pacoste va veni să o contrabalanseze?..
Ne e frică, apoi, de boli, de suferințe, de trecerea Dincolo. Pentru că nu știm dacă vom avea puterea să le înfruntăm și, mai mult, pentru că, deși ne amăgim, crezând în Cel de Sus, ne e totuși frică – iată! – că Dincolo nu ne așteaptă, de fapt, Nimic. “Nu mi-e teamă de moarte – spunea cineva. Ci de nesfârșirea ei!- continua același ins, amintindu-și că totuși se teme și el de ceva!
Ne e frică să nu fim înșelați, mințiți, trădați. Și, potrivit proverbului “De ce ți-e frică, nu scapi”, suntem mai tot timpul înșelați, minițiți, trădați. Dar supraviețuim. Pentru că…ne e frică de moarte!
Apoi vin fricile de zi cu zi, cele mărunte, care-și pun amprenta asupra stării noastre de spirit, făcându-ne pesimisti, îngândurați, lipsiti de chef și vlagă, excesiv de prudenți. Ne e frică să nu plouă – mai ales dacă suntem la mare, ne e frică de faptul că n-o să încăpem în pantalonii albi, pe care nu i-am mai purtat de anul trecut, ne e frică de vecinul căruia i-am ocupat locul de parcare, frică ne e și de zborul cu avionul, plimbatul noaptea pe străzi, mersul la dentist , de întâlnirile cu șefii sau de ce-o să zică lumea…Uneori ne e frică să spunem chiar și “te iubesc”, pentru că ipostaza de fraieri nu ne coafează din cale-afară. De fapt, ne e frică să nu cumva să iubim de unii singuri, potrivit zicalei “ Dans l’amour il y a toujours l’un qui aime et l’autre qui se laisse aime”…
Sunt oameni care se tem și de umbra lor. Probabil că se cunosc foarte bine…
Trăim, așadar, într-o lume a fricilor, pe care o alimentăm , zi de zi, cu ale noastre, exprimate sau nu. Și nu ne mai salvează decât bruma de “gândire pozitivă”, pe care încearcă să ne-o inoculeze, unii și alții, pe care-i suspectez că, în realitate, sunt și ei foarte fricoși… Și uite-așa au luat naștere salvatoarele cuvinte, dătătoare de speranțe : “Totul va fi bine!”.
…Doar că…tare mi-e frică să nu fie o simplă invenție a unor șmecheri, care fac pe ei de frică!

Uscatoare rufe