….Eu cred că Ioan Slavici a rostit aceste cuvinte premonitoriu, intuind că, peste câteva decenii, eu voi veni pe lume și voi deveni materializarea acestui aparent întortocheat gând al său.
Să-l analizez puțin și voi începe de la coadă la cap : cu secvența care conectează plânsul nostru cu plânsul celor din jur ; noi am numit-o, savant, “empatie”. De piatră să fii, și nu poți să nu verși o lacrimă când vezi cum cel de lângă tine își are sufletul sfâșiat de durere, deznădejde, disperare. Cei ce rămân insensibili la suferința aproapelui, poluează nemernic categoria de “oameni”, încurcându-ne aspirațiile spre o lume a Binelui, a Frumosului și a Iubirii de semeni.
Întorcându-ne la debutul îndemnului rostit de scriitor, acesta ne cere aparent imposibilul : cum să râzi, atunci când sufletul sau măcar ochii îți varsă lacrimi? Cum să generezi veselie, șttindu-i în preajmă pe cei ce ți-au tulburat tihna cu răutatea lor și-și freacă palmele, atunci când destinul ți-a tras preșul de sub picioare? Cum să joci teatru, mimând o artificială bună dispoziție, taman cand ție îți vine să-ți urli ,spre Univers, supărarea?…Și iată că înțelepciunea populară face echipă cu Slavici și adaugă vorbelor sale celebra sintagmă “haz de necaz”. Aceasta ne este, parcă, mai aproape de suflet. Ne-a salvat, în atâtea și-atâtea rânduri, și ca indivizi, dar și ca nație. Să nu uităm că, din relația pasională a celor două elemente – hazul și necazul – ( sunt de-același gen? Se poartă! 😩), s-a născut însuși Bulă. Iar pe lungimea sa de undă a funcționat inclusiv celebrul Radio-Erevan.
Personal, practic copios zâmbetul, în care-mi împachetez, de multe ori tristețile și supărările. Și asta pentru că nu concep să-i fac pe cei din jur părtași la neimplinirile mele : le au, slavă Domnului, pe ale lor, iar zâmbetul meu le-ar putea deveni, la o adică, o cârjă în care să-și sprijine propriile impasuri, reușind să înainteze, așa, șontâc-șontâc, către o zi mai bună . Apoi, pentru că – deși în luptele dintre optimistul și pesimistul ce sălășuiesc înlăuntrul meu, cel de-al doilea își sugrumă deseori colocatarul – încerc să-mi impun o gândire pozitivă, care mă ajută să văd viața roz, nuanța preferată a visurilor mele.
Pe final însă, spiritul meu belicos îi va cere voie lui Slavici permisiunea de a-l “trăda” cu prietenul său Caragiale, alegând să închei scurta mea analiză cu o concluzie a celui de-al doilea : “nimic nu lovește în ticăloși mai tare ca râsul”. Iar dacă este așa, de ce să nu le ofer, la schimb, netrebnicilor care îmi vânează lacrimile, o sănătoasă porție de râs? Altfel spus, un barter, din care, dacă sunt isteți, vor deduce locul în care m-a durut… răutatea lor gratuită! 😉
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : DIOLEX – scapă de senzația de picioare grele!
Comentează