Noi, ăștia care apărem pe sticlă sau, în general, pe scenă, suntem percepuți de cei din jur ca niște oameni care cu greu mai au emoții. Contactul permanent cu publicul, cu studiourile de filmare și camerele de luat vederi, ar trebui, chipurile, să ne ofere imunitate la emoții, la trăiri intense, la freamăt interior. Total greșit!
Zic și eu precum Creangă : “Nu știu alții cum sunt, dar eu una…”, de fiecare dată când am în față semeni de-ai mei, fie ei și doi-trei, darămite câteva sute sau mii, încep să adăpostesc înlăuntrul meu furtuni. Lucrul acesta mi se întâmplă chiar și atunci când sunt față-n față cu o simplă cameră de luat vederi și cu nimeni în preajmă ( cu excepția cameramanului, fireste! ) : știu bine că “beculețul roșu” de pe “fruntea” camerei este semnul cert al 
faptului că în fața mea se află câteva sute de mii , poate milioane de ochi. Nevăzuți mie, însă existenți. Și din nou emoțiile pun stăpânire pe mine. E-adevărat că anii lungi de carieră își spun cuvântul : știu să mi le păstoresc, să le fac nevăzute în afară, însă în interior, furtuni – cum spuneam – îmi răscolesc întreaga ființă : teama de ridicol, dorința de a reuși să exprim cat mai corect ceea ce gândesc, să transmit, să obțin acel unison de “simțiri”, pe care și le dorește orice comunicator, toate acestea se cuibăresc brusc în mine. În afară însă nu se vede nimic : oamenii au în față o femeie puternică, știind în fiecare secundă ce să spună, cu 
aplomb și curaj, zâmbind natural și vorbind relaxat.
…Și la Pitești a fost la fel… Dar, vă întreb eu, cum să fie fără emoții, când am “monologat” o oră întreagă despre viața mea, despre una dintre cele mai pline perioade dintr-însa, despre povestea mea de iubire, atât de frumos născută si crescută, atât de trist sfârșită. O sută de piteșteni sensibili au devenit martorii emoțiilor mele nevăzute, pășind alături de mine în locuința noastră de odinioară, în care se auzea glasul lui Victor cântându-și noile cântece, al meu – îngânându-l, al copiilor – jucându-se prin preajmă.
O frumoasă toamnă s-a înfășurat în jurul meu; un Pitești curat și ospitalier mi-a însorit sfârșitul de săptămână și
am cotizat la amintirile lui 2022 cu această frumoasă participare la un Festival de carte , organizat impecabil de către Biblioteca Județeană Argeș “Dinicu Golescu” – o bijuterie de lăcaș de cultură, făcându-l atât de mândru pe mai-marele său, domnul director Octavian Sachelarie, organizator și amfitrion și al acestui eveniment care m-a cuprins.
….Dimineața , Accuweather arăta ploaie, la Pitești. Am răsuflat ușurată : “dacă plouă, va fi lume la eveniment!”…. Am ajuns la Pitești, cu micuța noastră echipă de la Asociația “Media 10” ( apropo, mulțumesc, Flori și Sergiu!❤️) și…ce să vezi?!? Un soare arzător și o atmosferă estivală, perfectă pentru un weekend petrecut oriunde altundeva, decât într-o sală de conferințe a unei biblioteci, și oricum altcumva, decât la o lansare de carte. Dar iată că judecata de acasă – a pesimistului din mine! – nu se potrivește cu cea din târg, fie
el …și de carte! 😁 Sala s-a umplut, piteștenii mi-au învăluit emoțiile în căldura primirii, mulțumindu-mi pentru emisiunile de la TVR și curioși să le povestesc despre “RIVALII” ce vor debuta sâmbăta viitoare, la TVR2. Iar
după ce am “socializat” puțin, cât să-mi lustruiesc eu puțin frământările ascunse, evenimentul a început; pe ecran au prins a curge imaginile atât de dragi mie, ale trecutului nostru comun – al meu și al lui Victor – iar muzica lui a încălzit încăperea, reamintindu-le fanilor săi despre cât de sensibil a reflectat el iubirea, în melodiile sale, despre cât de implicat era, în viața țării, despre cât de prompt reacționa, prin muzică, la toate întâmplările din jurul său.
Nu știu dacă barometrul meu funcționează corect, dar am avut senzația că nivelul maxim al emoțiilor colective a fost atins atunci când am rememorat (și reascultat, în varianta “Ceaiului de la ora 5) cântecul compus de Victor ca un omagiu adus marelui Dobrin, gloria fotbalului românesc, campionul din Trivale, care mi-a onorat una din edițiile “Ceaiului de la ora 5”, mai precis cea întâmplată cu câteva zile înainte de a-l aduce pe lume pe Victoraș. Și…simțind emoția privitorilor – microbiști sau nu, dar mândri de valorile lor – am plusat, reamintindu-le celor prezenți că însuși imnul echipei FC Argeș, poartă și el semnătura lui Victor. ( Cum, nu știați? Ascultați aici : https://youtu.be/0JNxOrjgyz4 ). 
Ora dedicată piteștenilor, din acest “Ceas al iubirii” al meu a trecut precum gândul. Am surprins privirile
amuzate ale spectatorilor, atunci când povesteam secvențe hazlii din viața noastră de familie, dar și lacrimi de emoție, adunate în colț de privire atunci când rememoram pasajele speciale ale casniciei noastre. I-am vazut fredonând cântecele lui Victor, cu ochii pe ecranul din care, viu acolo, Victor le zâmbea, intonând, cu timbrul său inconfundabil, refrene îndrăgite, fiecare cu povestea sa, istorisită de mine în carte.
…”- Alina!”..”- Anca!”, “- Ștefan!”, “- Mioara!”, “- Angela! ”, “- Cristi! ”, “- Scrieți, vă rog, “pentru mama mea”, o cheamă Elvira!”…Așezată la “masa autografelor”, primeam, la standul Editurii CORINT, “comenzile” cumpărătorilor de carte, care îmi doreau semnătura de autor pe prima filă a proaspăt achiziționatului volum de amintiri. Oare trebuie să vă spun, cât de mare este bucuria unui scriitor, atunci când i se întinde cartea pentru autograf si în care acele nume ce i se “indică”, devin pentru el numele unor “prieteni necunoscuți”, pe care a reușit să și-i apropie?
….“..Oare le va plăcea cartea mea?” – ma întreb, de fiecare dată, când scriu un autograf. Nu există dorință mai
mare, decât ca bănuții pe care un om simplu, fără venituri mari, îi dă pe munca ta, să nu fie în zadar. Să merite. Merită, oare, cartea mea? Dumnezeu știe. Un lucru e sigur : a fost scrisă cu sufletul, iar lucrul acesta nu are cum să nu se simtă. Iar dacă rândurile mele, plus confesiunile scrise printre lacrimi și adunate în această carte, îi vor îndrepta pe cititori către muzica lui Victor, se numește că “am câștigat”. Și că munca mea nu a fost în zadar.
….La ora când scriu aceste rânduri, ”Ceasul iubirii” se află deja pe noptierele a câteva zeci de piteșteni. Părticică din sufletul meu e tot acolo. Și le mulțumesc celor care, în prima zi a unui Octombrie atât de seducător, mi-au oferit și ei o părticică din dragostea lor.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA: VAXIGRIP TETRA – X1
Comentează