Oala cu melancolie în care mă aruncă finalurile de vară, mi-a generat, hodoronc-tronc, o amintire din adolescența mea. …era să spun “zbuciumată”, dar mi-am amintit că, de fapt, am fost o adolescentă tocilară, cu coșuri pe față, cu bretonul pe ochi ( da , același care-mi umbrește și astăzi fața!😂😂) și relativ cuminte. Spun “relativ” pentru că valurile pubertății mi-au răvășit oleacă și mie regulile spartane în spiritul cărora care fusesem educată de părinții mei : un ardelean afurisit și o mamă profesoară.
.. Ei și, cum vă spuneam, în această adolescență a mea – nici prea-prea, nici foarte-foarte – m-am supărat, la un moment dat pe mama ( a se reține : mama a fost și este unul din cei mai importanți și mai iubiți oameni din viața mea!) – cu siguranță pe un motiv minor, pe care nu mi-l mai amintesc . Era legat , probabil, de dezordinea din camera mea – temă care revenea obsesiv în dialogurile noastre! 😩😩). Și atunci am apelat la arma supremă a oricărui prost : limba. I-am șuierat mamei, într-un acces de furie, propoziția de care aveam să mă rușinez apoi toată viața : “ Ce n-aș da să scap de tine!”. Mama nu a comentat deloc, nici atunci și niciodată de atunci încolo. Mai țin minte că, văzând-o apoi zile în șir rezervată față de mine, am catadicsit, într-un târziu, să-mi cer iertare. M-a iertat, că doar era mama mea, iar eu, de fapt, un copil bun. Dar nu știu dacă mama a uitat vreodată cuvintele acelea. Eu, în orice caz, nu le-am uitat, iar acum, după aproape cinci decenii de viață, nu contenesc să-i mulțumesc în fiecare zi Destinului că mi-o ține pe mama alături. Și-mi amintesc, de fiecare dată, cuvintele mele de atunci : “ Ce n-aș da să scap de tine!”…Oare mama le mai ține minte?…
Peste ani ( destui!) am devenit, la rându-mi, mamă de adolescent . Între timp, lumea a luat-o razna, și adolescenții de altădată par realmente “soft” față de cei “născuți în libertate”. Relația mea cu copiii mei a fost, în mare, în regulă. Spun “în mare” pentru că am constatat pe propria piele incompatibilitatea dintre principiile de viață pe care mi le insuflaseră ai mei și pe care încercam sa le transfer odraslelor mele, pe de o parte, și vremurile alambicate de azi, pe de altă parte. Drept care, deseori, imi dădeam și eu seama că par o extraterestră “in afara Timpului”, mult prea exigentă, mult prea pretențioasă. Dar motivul era exclusiv dorința mea de a scoate , din copiii mei, Oameni. De aici și destulele “conflicte intre generații”, consumate între mine, pe de o parte, Marinuș și Victoraș, pe de alta.
….La un moment dat, într-un acces de furie asemeni celui pe care, la rându-mi , îl avusesem în adolescență, Victoraș cel de 13-14 ani mi-a strigat că sunt… CEA MAI REA MAMĂ DIN LUME!!! Și – ca și cum nu ar fi fost de ajuns – a adăugat : “uite ce bun e tata!” ( cel menționat își câștiga “capital” cumpărându-i pe ascuns lucrurile nesănătoase, pe care eu i le interziceam : dulciuri in exces, mâncare fast-food, etc). …. Timpul a trecut, așezând ordine în lucruri : Victor s-a judecat ani în șir, cu tatăl său “cel bun”, prin tribunale, pentru a-și obține drepturile, iar eu am primit , la un moment dat, sub brad, un cadou pe care mâna fiului meu devenit major, a scris “ Pentru cea mai bună mamă din lume”. Fară să mi-o ceară în mod explicit, îmi iertasem demult feciorul pentru acele cuvinte aspre, cu care îmi biciuise candva sufletul de mamă, însă am constatat că – iată – nu pot să uit ( dovadă că scriu despre asta) – că, undeva, cândva, demult, puiul meu prețios m-a plasat pe ultimul loc în topul bunătății mamelor din Univers.
Cele două amintiri de mai sus sunt, de fapt, o pledoarie pentru greutatea cuvintelor pe care le adresăm celor dragi. Viața ne aduce, deseori, în situații complicate și care ne mutilează vremelnic felul de a fi, de a gândi, de a reactiona. Ajungem în punctul în care reușim să-i nedreptățim taman pe cei pe care îi iubim, aruncându-le o ploaie de vorbe grele, de cele mai multe ori nemeritate. O ceață deasă pare a ne învălui judecata și simțim voluptate în a ne biciui părinții, copiii, prietenii, partenerii de viață, adresându-le răutăți, împachetate în cuvinte urât mirositoare.. Furia ne trece ( în viață, totul e trecător) , pâcla se ridică de pe judecata noastră și… avem senzația că am găsit soluția salvatoare: cerem iertare. Simplu sau sofisticat, cu flori , cadouri sau cuvinte meșteșugite, cu promisiuni și cenușă turnată în cap.
…De cele mai multe ori, iertarea pare să vină și răsuflăm ușurați. Asta dacă nu suntem suficient de înțelepți să conștientizăm că iertarea nu atrage după sine, în mod automat, și uitarea. Și că, de fapt, nu atât lipsa iertării ne împiedică să ne continuăm liniștiți drumul, ci faptul că din mintea celui lovit pe nedrept, ecoul vorbelor noastre nu va dispărea niciodată. Și, uneori, nici din a noastră…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : URINAL AKUT
Comentează