banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Ceasul Elenei…

“Pierdut ceas Tissot, răspunde la numele Elena. Rog găsitorul să mă ajute să recuperez ..timpul pierdut”. Am citat din memorie, de pe biletul lipit lângă lifturile din blocul turn. Urma, evident, un număr de telefon și un nume. L-am recunoscut pe cel al unuia dintre cei mai buni redactori din echipa mea și m-am întristat. Mi-am amintit cât de fericită era Elena, cu ceva timp in urmă, când Mugur îi făcuse cadou ceasul, de ziua ei. Ca o paranteză, Mugur și Elena formează unul din cele mai frumoase cupluri din TVR..
La câteva ore, am întâlnit-o și pe Elena. Prima firească întrebare a mea a fost: “Ai găsit ceasul?”. Firește că nici nu-l găsise și nici nu primise telefonul salvator de la vreunul din colegii care l-ar fi putut găsi prin curtea instituței, acolo unde-și amintește Elena că l-ar fi pierdut..
…M-am mai necăjit încă o dată. Elena e un om bun, care chiar nu merită să i se întâmple ceva rău…Gândindu-mă la asta, memoria – care nu-mi este întotdeauna cel mai bun prieten – mi-a reamintit cum, cu ceva timp în urmă, îmi uitasem, pe una din mesele unui fast-food din China ( în China, fast-foodurile înseamnă câteva sute de clienți simultani!) telefonul mobil. Mi-am amintit abia după vreo oră, când dădusem să-l scot din poșetă , pentru a mă fotografia în fața unui templu budist. Țin minte că m-am îngălbenit instantaneu, de cred că-i întrecusem și pe localnici! Ghizii m-au condus urgent, cu mașina, la locul faptei, iar eu m-am repezit ca disperata spre masa pe care n-am s-o uit niciodată. În jurul ei stătea o familie cu doi copii, probabil ai doilea sau chiar ai treilea clienți, de când am plecat noi. IPhone-ul meu era tot acolo. Cineva îl pusese pe un șervețel, probabil în ideea de a-l proteja de sosurile care se mai răstoarnă de prin farfurii, într-un fast-food. L-am înșfăcat, ca pe un ou de aur, in timp ce ghidul le explica, în chineză, mesenilor, probabil, ceea ce se întâmplase. …Au zâmbit, ne-au făcut cu mâna. Mi-a trebuit o zi întreagă să-mi așez inima la loc, si iată, nici 5 ani, pentru a uita pățania.
Cu ceva timp înainte de China, în mijlocul orașului Cairo, mașina în care mă aflam, împreună cu Luminița și cameramanul Dragoș Imireanu oprise undeva, lângă un mare bazar. Noi, fetele, ne rugasem însoțitorul să ne lase să facem ceva târguieli. Suveniruri, adică. Șoferul a pus mașina la umbră și ne-a poftit să-l însoțim, prin forfota de nedescris din jur. “-Păi..nu inchideți mașina?!?” – s-a agitat Dragoș, a cărui aparatură de filmat de pe bancheta din spate figura în inventarul TVR cu o valoare care echivala cu câteva zeci de salarii ale sale. Muhammad, sau cum naiba l-o fi chemat pe amabilul nostru ghid, ne-a liniștit : “- Niciodată nimic nu vi se va fura, în Egipt!” Pe vremuri, celor care furau, li se tăia o mână și groaza acestei pedepse străvechi, precum și frica de Allah, îi urmăresc și astăzi pe urmașii faraonilor..
De bătrâna noastră Europă, în schimb – și aici includ , din păcate, și țărișoara noastră – mă leagă, numai amintiri întunecate. În primul rând, teroarea cu care îmi strâg la piept, de fiecare dată, poșeta în care țin portofelul cu acte și bani. Disperarea cu care mă uit îndărătul meu, atunci când vâr cardul într-un bancomat. Teama cu care-mi fac plimbările de seară, prin cartierele mai puțin centrale. Aceeași memorie a mea, îmi reamintește cum, cu ceva vreme în urmă, călătorind cu taxiul de la aeroportul din Oslo, către hotelul unde eram cazată, amabilul șofer a ținut să-mi recomande, printre altele, să-mi tin rucsacul în față, precum un marsupiu. Niciodată în spate! “Sunt mulți români pe aici…”- a ținut să-mi precizeze. După care, afland din context, că sunt româncă, s-a îngălbenit mai ceva decât mașina cu pătrățele în care ne aflam…
Sincer, mă îndoiesc că Elena își va mai recupera vreodată cadoul primit de la soțul ei. Mai degrabă pot băga mâna-n foc că Mugur nu-i va face scandal, pentru că o iubește prea mult. Și-apoi, cui nu i se întâmplă să piardă câte ceva? Doar că…dacă pierzi, în România, șansele de a mai găsi obiectul rătăcit sunt, din ce în ce mai mici..
Îndrăznesc să cred că, înainte a schimba legi sau, dimpotrivă, de a ne opune schimbării lor, ar trebui să ne frământăm puțin, încercând să schimbăm, în primul rând, ceva mentalități..

Femei de 10 pe Facebook