Da, m-a impresionat clipul văzut la televizor. Despre părinții cu copii bolnavi de cancer. Nu doar pentru că artiștii aleși au reușit să mă facă să mă gândesc cum e să stai pe scaunul acela. Slavă Domnlului, copiii mei sunt sănătoși. Dar am stat pe scaunul aparținătorului, lângă soțul meu, lângă mama. Știu cum e viața de „aparținător”. Am fost operată acum două luni și nu mi-am chemat copiii să stea lângă mine, pentru că știu cât e de incomod scaunul aparținătorului. Alungați de personalul medical, pândind câteva minute când nu e nimeni prin jur să se strecoare să-și vadă ruda bolnavă. Noaptea, se strecurau și dormeau pe un pat liber sau pe un scaun adus dintr-o sală de așteptare. Am stat, ca aparținător, și în picioare, pe holurile spitalului Fundeni. A stat chiar și soțul meu, aflat în fază terminală, așteptțâd să vină un medic. Am stat și eu în picioare, operată de cancer de col, să îmi vină rândul la pansat. Sunt amintiri pe care mă chinui să le ascund undeva, adânc, în memorie. Aș vrea să dispară pentru totdeauna, dar nu se ooate. M-aș mulțumi și să facem în așa fel ca alții să nu mai treacă prin așa ceva. Așa că, desigur, m-a impresionat inițiativa acestor oameni minunați. Felicitări, Melania Medeleanu. Am trimis și eu cuvântul MAGIC la numărul de telefon 8844. Ce înseamnă 2 euro? Ce cumperi cu ei? Nici măcar o șaorma. Dar dacă reacționăm cu toții, se strâng sume importante. Dacă statul nu are grijă de noi, haideți să o facem singuri. Casa părinților e o idee minunată. E suficient chinul de a avea un copil bolnav. De a face rost de bani pentru operație și tratament. Nu e cazul de umilințe suplimentare, să vezi pe ce colț de pat poți dormi prin spital până te izgonește cineva. Ar fi grozavă și o inițiativă pentru dotarea holurilor spitalului Fundeni cu scaune. Să nu mai stea muribunzii în picioare. Iar eu, să-mi chem copiii pe un scaun la teatru, la una dintre piesele mele. Nu pe scaunul aparținătorului.
Comentează