Am întâlnit de multe ori oameni care se dezic de fericire. Care spun că ea nici nu există, decât, cel mult, pulverizată asupra destinelor noastre sub formă de aburi parfumați sau, mai exact, de iluzie.
Când îi întreb, în interviurile mele, când au fost fericiți, surprinzător de mulți dintre interlocutorii mei se fâstâcesc și întreabă cum definim fericirea mai exact, fiindcă ei nici nu știu prea bine ce-i aia, până la urmă contează să fim sănătoși, veseli, echilibrați, împăcați cu ceea ce am făcut și cu ceea ce n-am făcut, și alte formule prestabilite care să umple spațiul dintre noi și să nu lase o tăcere stânjenitoare în mijlocul unei conversații, mai ales înregistrate pe reportofon.
Dintre puținii care mărturisesc fără ezitare că da, au fost sau sunt fericiți, procentul cel mai însemnat leagă asta de miracolele trăite ca părinți. De nașterea copiilor și de primele întâlniri cu senzația aceea copleșitoare de iubire pe care o trăiești devenind părinte, de revelațiile propriei deveniri odată cu devenirea copiilor, de felul în care gesturile capătă altă însemnătate când știi că dai, făcându-le, ștafeta fericirii sau a nefericirii către urmașii tăi.
Iubirea, îndrăgostirea, starea de grație și de plutire pe care ți le dau întâlnirea măreață a sufletului pe care ți-l dorești pereche sunt și ele printre motivele adesea invocate, dar, cu siguranță, nu la fel de des precum cele aflate în legătură cu maternitatea sau paternitatea. Citește mai departe…
Comentează