Timp liber

Căruţa cu covizi

 

La mine, la ţară (nu chiar într-un fund de ţară, la 30 km de Bucureşti) încă se mai practică comerţul ambulant, cam ca în evul mediu, dacă v-amintiţi. Se vinde aproape orice: lemne de foc, varză, cartofi, răsaduri, mandarine, ardei, găini ouătoare, mere, alambice, covrigi, pământ de flori, fier vechi (nu, scuze, ăla se cumpără, nu se vinde). Majoritatea circulă cu căruţa. Dar unii s-au mai şi modernizat, aşa că au nişte vechituri de microbuze şi chiar portavoce. Aşa că nu m-am mirat când am auzit strigând prin portavoce: Covizi! Avem covizi! Hai la covizi! Recunosc, nu îmi trebuiau covizi. Ba chiar dimpotrivă. Adică de o lună de zile stăteam cuminte la izolare tocmai ca să nu iau covizi. Dar ştiţi cum e femeia, curioasă… că aveam nişte întrebări care nu-mi dădeau pace: oare or fi scumpi, covizii ăştia? Ia să merg eu să văd... Ei, sigur că ştiam că-i periculos, că doar nu sunt proastă. Dar mi-am pus mască şi mănuşi şi pe urmă am ieşit la poartă. Când m-au văzut ieşind, negustorii ambulanţi – soţ şi soţie presupun – au oprit căruţa şi au început să-şi laude marfa. Ia uitaţi-vă, doamna, ce covizi avem! Unul şi unul! Unde mai găsiţi aşa ceva? Adevărul e că, în sinea mea, eu chiar speram să nu mai găsessc aşa ceva, dar un diavol, ăla de-mi stă mereu pe umărul stâng, pentru că pe dreptul stă îngeraşul care seamănă cu mine, mă împinge să m-apropii să-i privesc mai de-aproape. Ce-i drept, erau nişte covizi tare frumoşi, dolofani, vioi. Ce mai,  mi se făcuse poftă. De unde sunt? Din China? Întreb eu. Ţiganul care conducea atelajul se stropşeşte la mine, jignit: Cum, cucoană, din China? Păi ce, asta-i marfă chinezească? Nu vând eu aşa ceva, că ăia chinezeşti nu te ţin nici o lună de zile. Sunt din Italia. Ăştia te ţin o viaţă. Adică până mori, completează nevastă-sa, iar ţiganul îi trage un cot şi o apostrofează; taci, fa, din gură, nu vorbi neîntrebată. Şi cât costă? Întreb eu, hotărâtă să iau şi eu vreo doi, să fie acolo. Că cine ştie când ne-or mai da ăştia voie să ieşim din casă. POS aveţi? Ce s-avem?! Se miră negustorii. POS de-ăla, să plătesc cu cardul. Păi bani n-ai? Ba da, dar sunt pe card. I-auzi, fa, asta n-are bani. Hai să mergem. De ce ne faci să pierdem timpul, cucoană? mai zic ei, şi pleacă supăraţi, bombănind până departe. Drace, nici măcar n-am aflat dacă-s scumpi covizii ăştia… M-am dus în casă şi m-am spălat pe mâini, mi-am completat o declaraţie şi am plecat la nonstopul de la şosea să-mi cumpăr seminţe bulgăreşti. Negre, cu sare. Că ăia au şi POS.

 

 

Uscatoare rufe