Așa. Acum știu. Sau, de fapt, nu știu nimic, decât că toate visele mele sunt făcute praf. Că tot ce simțeam s-a transformat într-un ghem de sârmă ghimpată care-mi umple interiorul corpului, al sufletului, al minții. Și acum, ce fac?
- Ce mi ți l-aș juca eu nițel pe fraier, îmi zice Denis, care nu știu dacă-și dă seama în ce hal sunt de afectată.
Doamne, tinerii ăștia. Ce deștepți, dar ce cinici. Cum de el și-a dat seama imediat, în timp ce eu m-am lăsat prostită în așa hal? Da, atunci am luat imediat în considerare ideea lui fiu-meu. Să continui jocul să văd unde vrea de fapt să ajungă. Asta mă liniștește întrucâtva, pentru că eu deja mă gândisem la o ruptură definitivă. Dar asta chiar n-aș suporta. Cel puțin în momentul de față. Poate ar trebui să o fac treptat. Ca atunci când vrei să te lași de fumat și micșorezi doza. Mă obișnuisem cu diminețile în care ne beam cafeaua împreună, mă rog, fiecare la tastatura lui, cu mesajele iubitoare și grijulii, cu nerăbdarea cu care mă îndreptam spre casă știind că mă așteaptă, chiar și la mii de kilometri depărtare, cineva căruia să-i pese de mine, cu discuțiile lungi și tandre dinainte de culcare. Doamne, dar stai, de fapt nu-i pasă. Când am să înțeleg asta? El urmărește un interes. Nu știu încă ce vrea, dar sunt hotărâtă să aflu.
Vă spun drept, astea sunt gânduri pe care le am acum, privind în urmă, scriind și plângând. Pentru că, aș vrea să știți, nu e pagină din cartea asta care să nu fi fost stropită cu lacrimi din belșug. Bine că tastatura e din plastic, că altfel ruginea până acum. Atunci, pe moment, în mintea mea era un amalgam de gânduri care se învârteau într-una, se ciocneau unul de altul, se contraziceau și se luptau unul cu altul. Nu voiam să cred, nu puteam să cred. N-aveam de gând să cred. Eram în ceea ce se cheamă o stare de negare. Nu puteam să accept realitatea. Dar care era de fapt realitatea? Nici asta nu știam.
M-am ridicat din șezlong și m-am scufundat în apa caldă a bazinului, încercând să-mi spăl toate gândurile, toată nefericirea, toată nedumerirea. Mintea se golea încetul cu încetul, toată starea de bine, toată beția fericirii în care trăisem în ultima vreme – atât de scurtă, dar care-mi părea cât o viață, pentru că pentru mine chiar fusese o altă viață, ceva atât de nou și de neobișnuit, se scurgea încetul cu încetul, în timp ce îi luau locul gândurile negre, frica de ce va urma, frica de miciună dar mai ales frica de adevăr. Fiu-meu, agitat, nervos, îmi strigă de pe marginea bazinului că el pleacă acasă. Vreau să ies după el, să-l conving să mai stea, să-l duc acasă, dar n-am atâta putere. Îl las să plece, probabil și-a chemat un taxi. Eu mă duc în bazinul cu sare de la Marea Moartă și mă întind în apa sărată care mă ridică la suprafață, încercând să mă respingă. De parcă nu mă simțeam deja respinsă. Îmi simt inima mai moartă decât Marea Moartă și mi-e imposibil să-nțeleg cum va fi de acum viața mea.
În drum spre casă, în mașină, încerc să-mi ordonez gândurile cât de cât, să devin mai rațională. Trebuie să conduc, așa că ar fi bine să devin rațională, dacă vreau să ajung întreagă acasă. Dar oare vreau?
Ei bine, iată cât de rațională am devenit. Care credeți că-i primul lucru pe care-l fac, când ajung acasă? Normal, dau drumul la calculator. Îi citesc mesajele care sunt din ce în ce mai îngrijorate. Sau care doar par din ce în ce mai îngrijorate?
24.02.2016 17:01
”Bună, iubita mea, ce faci și cum îți merge astăzi? Nu-ți pot mulțumi îndeajuns pentru dragostea ta. Nu pot să-mi exprim complet iubirea pentru dragostea ta. ”Te iubesc” nu e deajuns să descrie sentimentele mele pentru tine. Mă faci să mă simt cel mai fericit bărbat din lume, iubesc ziua când te-am întâlnit.”
Îmi propusesem să continui jocul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Citesc mesajul, îl recitesc. Iar și iar. Plâng. Iar și iar. Nu pot să-i răspund.
24.02.2016 17:17
”Draga mea, unde ești? Mi-ai spus că ai internet pe mobil acum, de ce nu vorbești cu mine? Mi-e un dor nebun de tine, iubito.”
Stau în fața ecranului, mă uit la mesaj, încerc să-i răspund, dar nu pot. Derulez conversația, citesc din urmă și mă doare. Nu mai înțeleg nimic.
Mai pe seară revine iar. Mai îngrijorat.
24.02.2016 19:56
”Bună, iubito, sunt foarte îngrijorat în privința ta. Unde ai fost? Mi-e așa de dor de tine, dragă.”
Vede că nu-i răspund, îmi scrie tot el.
”Vorbim mâine, iubito. Îți doresc noapte bună și vise plăcute.”
Și îmi pune și un sticker cu o inimă.
Oare știe el cum e inima mea acum? Oare măcar bănuiește? Oare îi pasă? Nu știu de ce refuzam să cred. De fapt, știu de ce. În fond, sunt doar niște bănuieli. Nimic concret.
Tot nu pot să-i scriu. Nu știu ce voi face, mă mai gândesc. Sunt așa confuză.
- joi
25.02.2016 07:58
”Bună, draga mea,
Ce se-ntâmplă cu tine, de ce nu vrei să vorbești cu mine?”
25.02.2016 08:02
Mă hotărăsc să-i răspund. rece, dar îi răspund. Ce să fac? Mi-e greu fără el.
”Bună, Patrick”
25.02.2016 08:02
”Iubito, ești bine?”
25.02.2016 08:03
”Am venit târziu aseară și am fost tristă că nu te-am găsit aici”
25.02.2016 08:04
”Îmi pare rău de ce s-a întâmplat ieri, mi-e așa de dor de tine”.
25.02.2016 08:05
”Oricum, eram așa de obosită, am dormit mult noaptea trecută”.
Adevărul e că chiar dormisem. A fost prima noapte de când începusem această relație când am dormit dusă. Eram așa de epuizată emoțional, atât de nedormită din nopțile trecute încât am dormit tun. Pe de-o parte, eram așa de nefericită dar pe de altă parte mă simțeam ca și cum scăpasem de-o grijă. Pentru că schimbarea care credeam că se va petrece în viața mea mă neliniștea cu adevărat.
25.02.2016 08:05
”Okay, poți să mă asiguri că ești bine acum?”
25.02.2016 08:06
”Aproape”.
25.02.2016 08:06
”Bine, iubito, mi-a fost cu-adevărat un dor nebun de tine ieri”.
25.02.2016 08:07
Îl întreb, mai mult ca să fac conversație:
„Ce vrei să faci astăzi?”
25.02.2016 08:08
”Abia am venit din patrulare, sunt foarte obosit, vreau să mă odihnesc puțin”.
Nu mă pot abține să nu mă întreb ce dracu’ caută un general în patrulare. N-ar trebui să stea la birou și să-i trimită pe alții în patrulare? Îmi mai dăduse târcoale un astfel de gând, dar îl ocolisem cu grijă. De ce să stric eu însămi ceva atât de frumos? Totuși, îl întreb, deși nu-l cred:
25.02.2016 08:08
”Cum a fost în patrulare?”
25.02.2016 08:10
”A fost bine, doar că m-am gândit tot timpul la tine.”
25.02.2016 08:14
”Te rog nu te mai gândi la mine când ești în patrulare. Vreau să te concentrezi pe job-ul tău, e periculos dacă n-o faci.”
Aici chiar eram sinceră. Nu voiam să pățească ceva rău, chiar dacă acum aproape că-l uram. Dar nu-l uram atât de tare.
25.02.2016 08:16
”Iubito, vreau să-ți transmit ceea ce inima mea simte pentru tine în fiecare clipă, în fiecare oră, în fiecare zi binecuvântată, în fiecare noapte binecuvântată, să promitem că ne vom iubi unul pe celălalt la bine și la rău, la mai bine sau la mai rău, până când moartea ne va despărți. Și cu toate că nu suntem căsătoriți încă, niciodată nu voi rupe legământul acesta. Totodată, știu că nici tu nu-l vei rupe, pentru că ziua când te-am întâlnit a fost ziua când a început viața mea.”
Citesc și plâng. Chiar nu vreau să plâng, dar lacrimi îmi curg pe obraji fără să vreau.
25.02.2016 08:19
”Ce drăguț, dragul meu. Du-te la culcare. Vorbim mai pe seară.”
25.02.2016 08:20
”Bine, iubito, vorbim când mă trezesc, mai încolo. Vreau să știi că te iubesc așa de mult. Te îmbrățișez și te sărut. Îți doresc o zi bună și fii calmă (sau cum s-o traduce ”stay cool”)”
25.02.2016 08:21
”Promit, dragă. Te iubesc”.
Trebuia să-i spun și-așa ceva. Ca să nu dau de bănuit. Evitasem toată ziua, dar totuși, cât s-o mai fac?
Nu-mi mai amintesc ce-am mai făcut în ziua aceea. Trebuia să-mi notez. Dar tot ce făceam părea atât de lipsit de importanță. Eram în continuare epuizată, stoarsă emoțional. Cât îmi plăcuse până acum să-i ascult vorbele de iubire, pe atât de dureros mi se părea să le-ascult acum, când știam că nu-s adevărate. Sau erau? E clar, încă sunt în starea de negare.
- joi
25.02.2016 16:17
“Bună, iubito, ce faci și cum îți merge azi? Sper că-ți merge bine.”
25.02.2016 16:18
Bună, Patrick, îmi merge bine. Ca în fiecare zi din viața mea.
Va urma
Comentează