Povestea mea

Capitolul 7 : Poamele…

 

Cand Rares a incercat sa patrunda mai jos , l-am oprit ferm.Mana mea i-a strans-o pe a lui ca intr-un cleste.Eu m-am mirat de forta ce o aveam , iar el de interdictia continuarii gesturilor.Cand un tanar te dezbraca pana la jumatate , oricare ar fi ea , crede ca si cealalata i se cuvine.Daca ti-a cucerit-o pe cea de jos , spera ca are captiv si sufletul , iar daca l-a vrajit pe acesta , e convins ca deflorarea e o chestiune subiacenta.Nu sunt convinsa ca sufletul se afla in minte sau in inima.Stiau atatia oameni fara carte , lipsiti de logica si agramati , dar care au acel imbold interior al faptei bune , al daruirii si al dragostei , pe care il catalogam drept suflet.Inima e un organ pulsatil , exacerbat de adrenalina si atata tot.Daca intra in fibrilatie cand vedem ursul , o face printr-un mecanism de aparare care nu ne obliga sa ii transferam si proprietatile magice ale comorii sufletesti.
De ce anima nu s-ar gasi in vagin ? Ce teaca mai buna , nici la vedere , dar nici prea ascunsa , i-ar fi mai la indemana ? Hangerul daca-l detii , trebuie sa ai si posibilitatea sa-l scoti…

Rares si-a retras mana de pe butonul metalic al jeansilor mei estivali , prespalati atat din fabrica , dar si de mama.Avea obiceiul ca in fiecare sambata sa bage totul la spalat , chiar si ceea ce nu purtasem , in ideea ca primeneste aerul din sifonier.Biata cuva a masinii de spalat gemea sub rufele mototolite , fortate cat mai multe sa isi gaseasca locul.Intr-adevar , muiate in fel de fel de balsamuri comercializate la litru , capatau o briza de Caraibe.O parte din elanul lui Rares isi are explicatia si aici.M-a privit cu ochii injectati , indiferenti si lugubri , ca si cum ar fi pierdut pentru vecie fiinta draga si ar fi avut puterea sa se impace instantaneu.M-a dus pe prispa ce se continua in spatele casei stramosesti , probabil vreo mostenire de familie.Lemnul scartaia groaznic , fapt ce i dovedea vechimea venerabila.Mi-a aratat caise puse la uscat.Aveau un an sau mai mult.Se stafidisera si se intarisera.Unele dintre ele , printr-un miracol al existentei , mai pastrasera farame de carnalitate.
Culoare desi palise , era inca vie. M-a invitat sa le gust.M-am repezit la ele ca la o cina de care nu avusesem parte.Erau dulci ca mierea si mi se intindeau intre masele.Probabil ca molfaiala mea l-a excitat , incat m-a sarutat pe cand aveam gura plina.Am facut un gest reprobabil : i-am strecurat in gura pasta nedigerata.Parea un pui de vultur care prinde puteri pe langa mama lui. In loc sa ma repudieze , a inceput la randul lui sa mestece cu zgomot , incercand parca sa solidifice sucul transmis.Era un joc bizar si grotesc pe care l-am repetat cu o sumedenie din fructele lasate la fezandat.M-a iertat pentru fermitate de mai devreme.Ii aratam ca nu sunt rea , ci doar lipsita de dispozita actului.Pana la urma , avem si noi dreptul sa fim sau nu in perioada de rut.Si daca pentru femelele junglei , aceasta e stabilita de natura , noi ne controlam singure hormonii , cel putin acolo unde vointa si tactul fac casa buna.

La intoarcere m-a lasat sa merg in fata lui. Spunea ca vrea sa ma urmareasca , sa ma aiba in priviri.Asa se procedeza in iesirile familiale , in care cei mici sunt la inaintare.Desi ma retrograda , am acceptat.M-am inaltat peste saua bicicletei , pedaland ca la proba ciclista de catarare. Blugii , mulati pe fese si coapse aveau doua buzunare ornamentale , mici si inalte , in forma de inima.Desi real , spatiul din ele era atat de mic , incat nu era functional ,dar in ansamblu , ele aveau darul de a-l atrage pe Rares precum niste ochi de pisica fosforescenti , plasati pe spite.Si mai era si innaditura de mijloc a pantalonilor , ca un tiv dublu intors si trecut printr-o masina de bobinat.Tot ce atrage la fese e virtualul dintre ele.Eu le ecartam in efortul pedalarii , astfel incat transformam in real proiectia iluzorie.Stiam ca era fascinat , iar eu eram deopotriva obiectul si produsul adoratiei lui.A inceput sa ma strige si apoi sa ma avertizeze cu zgomotele unei sonerii stridente ce o avea pe ghidon si care imi amintea de trompeta cu care vanatorii cheama lisitele.Nu a avut nici o sansa sa ma prinda pana acasa.M-am oprit in fata blocului meu.M-a ajuns , gafaind. Pierduse. Il invinsesem la toate capitolele.Sucul ce-l deversasem in el nu-i servise la nimic , cu toate vitaminele lui fermentate. I-am multumit intr-o doara , fara sa-l sarut , cum probabil astepta.
– Pentru ce ? – m-a intrebat.
– Pentru poame ! – i-am raspuns , cu aerul acela cu care la divort se impart bunurile , strigandu-se precum adjudecarile la o licitatie.

Cosmin – Stefan Georgescu, Franța, 2020

Uscatoare rufe