Pretutindeni în jur văd oameni maturi, responsabili, care se iau în serios, aşa cum se cuvine la vârsta lor. În schimb, eu continuu să mă simt, în adâncul inimii mele, o fetiţă de 16 ani, care priveşte cu uimire lumea şi realizările altora.
Nu sunt în stare să mă fac mare cu adevărat. Am încă inocențe de adolescentă, roşesc când aud o vorbă nelalocul ei, mă schimb la faţă când ceva nu îmi convine. Nici măcar cu copiii mei nu mă simt ca un adult trecut prin viaţă, ci, mai degrabă, ca o soră mai mare căreia i-au rămas în grijă fraţii mici, un copil cu răspunderi care-l fac să se simtă mândru şi puternic, dar, foarte adesea, nepriceput.
Îmi vine de multe ori să spun: „Când voi fi mare”… Dar apoi îmi amintesc că oamenii necunoscuţi mi se adresează cu „doamnă”, că arareori mă mai tutuieşte cineva de la bun început, că fetiţa mea cea mare e deja la liceu, Victor trece a șaptea, Iza în clasa întâi…
Și-mi amintesc că am murit deja şi-am înviat din dragoste de câteva ori, că nu mai ştiu să plâng cum plâng copiii, cu seninătate, ci o fac cu obidă şi cu trudă. Că tata a murit, deci sunt orfană, și sunt și văduvă de suflet, fiindcă Simona nu mai e cu mine, deja. Citește mai departe…
Comentează