Nu-i simplu! De-a dreptul imposibil uneori să recunoști că e cazul să-ți ceri scuze! Pardon, scuze, uitasem că mulți nici nu prea au habar ce sunt acestea! Nu ne mai avem pe bune. Cu viforul ieftin, cu mână amorțită pe-al despărțirii hilar descântec, am încercat să ne evităm. Cum cine? Eu și scuzele. Ne-am ferit de privirile lor îngânate parcă de-un fioros impuls de distrugere. Am străbătut pași, am plâns pe umerii iertării, ba chiar am refuzat și tentanta ofertă a orgoliului.
Ne-am pierdut și iată că-i greu să ne reluăm complicitatea. Scuzele mi-ar spune că nu-i bine să scriu despre ele, dar cred că până și lor se cade să le spui direct că le-ai uitat, atunci când le-ai pierdut suportul în a declama puterea ce-ți șade în greutatea cuvântului pe care l-ai murdărit cu fapte.
Nu-mi mai sunt de ajutor scuzele atunci când contradicția contravine tuturor legilor nescrise ale măsurii, ale exactității, ale iubirii de-a fi, atunci când nu vrei să fii în altă parte decât în spatele tabloului în care, spre mirarea ta, ai ajuns să devii personaj principal.
Ne despărțim de scuze și nu le impresionăm cu neconcordanța noastră. Scuzele nu-s cuvinte, scuzele nu sunt nici măcar idei despre reconfigurarea unei relații trunchiate de greșeli. Nu. Scuzele sunt fapte, sunt ceea ce nu mai poți repara, dar poți în schimb reclădi. Lovim ușor și mințim, apăsăm pedale fără să ne dăm seama că viteza lor distructivă poate răni, lăsându-ne în baza reconcilierii pe care scuzele o pot realiza măreț.
Ei bine, lumea nu-i așa stupidă cum vrem noi să o fabricăm. Scuzele nu țin loc îndreptare, nu șterg, nu rezolvă și cu atât mai puțin, nu vindecă rănile. Nici timpul nu o face și nimic în viața frumoasă ca un abajur atârnat de ligamentul drept al fericirii supreme nu poate înapoia ce-i mai de preț în existența perfidă, calitatea și corectitudinea cuvântului oferit ca ofrandă de îndreptare.Încrederea se câștigă, se amplifică, se întreține, nu se trădează, nu se mituiește pe la colțuri și nici măcar nu-și dă arama pe față când e rănită.
Timpul cere timp. Iertarea cere pace și nu-i de la sine înțeles că cerând scuze fără fundament în viitor, putem confecționa noi lumi ale unui zâmbet de încredere.Mă înec cu disperarea mincinosului prins în marea uscată e neputinței mele. Nici înnoptarea nu mai ajută. Am trădat deseori scuzele, mințindu-le, mințindu-mă. Am cerut scuze fără să-ndrept, am spus că-i bine când știam din start că frivolitatea cuvintelor mele puternice va fi deconspirată la un moment dat.
Pentru că cerem scuze, dar le luăm înapoi, egoiști, cu faptele noastre. Pentru că îmbrăcăm greșeala în straiele vorbei înalte și mincinoase, dar refuzăm apoi să-i luăm măsuri noi. Pentru tot și pentru c-am cerut de prea multe ori scuze nefondate, eu renunț la ele. Pentru că-i facil să le ai, dar e fundamental pentru schimbare să știi că nu mai poți și nici nu mai ai cui să le oferi.
Și dacă undeva, într-o breșă a umanității, s-ar putea schimba ceva, atunci eu aș răpi de-acolo ce-am mai drag – cuvântul. Nu i-aș mai lăsa dreptul de-a minți cu nerușinare! I-aș da voie să descrie doar, conștiința celui ce-a greșit, a recunoscut, și-a asumat lovirea și-a mers drept mai departe cu gândul mirabil că nu mai poate rezolva nimic! Tu când ți-ai cerut scuze ultima oară?
P.S! Nu-mi cer scuze pentru disconfortul și răbdarea pusă la încercare în a mă citi!
SURSA FOTO – www.samluce.com
Comentează