Ador să-mi exersez imaginația. O fac voluntar sau involuntar, din zori și până la asfințit, după ce soarele ia cu sine cheia cu care mi-a ferecat, în prealabil, gândurile…
Imaginația este singura parte din mine care nu obosește niciodată. Cu cât o antrenez mai mult, cu atât devine mai sprințară, împrăștiindu-se precum particulele dintr-un strănut încărcat cu COVID. Doar că imaginația mea nu e letală, nici molipsitoare, ci doar incurabilă. E suficient să-mi spui un cuvânt și mintea mea clădește pe loc, în jurul său, o poveste îmtortocheată, făcând cele mai neașteptate conexiuni. E suficient să mi se oprească privirea asupra unui om, a unui lucru sau situații punctuale din jurul meu, și imaginația intră în funcțiune, brodând întâmplări nesfârșite pe seama “subiectului de inspirație” și transformând banalități ale vieții de zi cu zi, în romane-fluviu, niciodată așternute pe hârtie. Deocamdată…
Cel mai fascinant este însă jocul minții pe teama “oportunităților ratate”. N-ați înțeles nimic, nu-i așa? O să vă explic tot eu.
Recunoașteți : nu v-ați întrebat niciodată ( în gând, firește) : “Oare cum ar fi arătat viața mea, dacă aș fi făcut, la un numit moment dat, un cutare pas?” ( și pe care, de frică, din prudență, din decență, din modestie, din prea multă înțelepciune sau și mai multă prostie, ați refuzat, cândva, să-l faceți).
Cum v-ar fi fost clădită, oare, biografia, dacă – să zicem! – ați fi răspuns avansurilor colegului care, candva, atunci, demult, “nu reușise să vă convingă”? Cine știe ce nebănuită fericire ar fi adus o relație, căreia , din motive pe care oricum le-ați uitat, atunci nu i-ați dat atunci nicio șansă?
Sau ce nuanțe ar fi căpătat viața voastră, dacă, tot atunci, demult, nu v-ați fi codit să acceptați o anume ofertă de a părăsi multinaționala în care vă asuprea un șef tembel, optând pentru mica firmuliță, care între timp a devenit o cogeamite companie, dumneavoastră putând fi acum, bunăoară, unul din factorii săi de decizie?
Sau…dacă nu ați fi făcut atunci, demult, acel… avort, dictat – chipurile – “de împrejurări”, cine știe ce minunătie de copil v-ar fi, acum, principalul furnizor de fericire? …
…Nu de puține ori, rătăcind printre necunoscuți, mi se oprește privirea asupra câte unuia dintre ei, dând minții semnalul de “Start!” . Și mintea prinde a-mi creiona adevărate scenarii de film, demne să detroneze orice peliculă de pe Netflix. … Bunăoară, ssssst! priviți pe furiș spre acest domn respectabil, care o ajută pe blonda platinată și cochetă să-și adune de pe jos dosarele risipite pe caldarâm. Tânăra, iată, i-a mulțumit fugitiv si, aproape fără a-i arunca nicio privire, a dispărut după primul colț. I-am surprins insă privirea lui, urmărind-o prelung și ….acționând simultan, butonul “ON” al imaginației mele… Ce-ar fi fost – mă întreabă glasul interior – dacă tânăra cu pricina nu i-ar fi întors brusc spatele, ci ar fi ales să schimbe câteva cuvinte cu el, și, la despărțire, chiar și numerele de telefon?… Deja mintea mea țese o induioșătoare poveste de “dragoste la prima vedere”, ușor complicată de statutul lui de bărbat însurat, dar și de diagnosticul crunt pe care ea îl va primi a doua zi, de la medic. Însă mintea mea practică o “gandire pozitivă”; el va alege să lupte : pentru a fi cu ea, și, apoi, împreună cu ea – împotriva nemiloasei boli. De fapt, finalul e fericit sau trist – în funcție de dispoziția mea din ziua respectivă.
….Și tot așa mai departe, imaginația mea îmbracă în povești, orice tablou rutinat al împrejurului meu. Nu vă spun, câte scenarii se înghesuie pe seama cerșetorilor ce împovărează vizual opulentul cartier al Dorobanților. Sau pe seama bătrânelului care hrănește porumbei la colțul străzii mele. Sau pe cea a copilului bălai și trist, pe care-l descopăr zilnic, cu nasul lipit de fereastră apartamentului fără perdele de la parterul blocului vecin…
….și nu pot să nu vă mărturisesc că , aplicându-mi și mie o doză din propria imaginație, mă văd, la rându-mi, personaj principal intr-o sumedenie de surprinzătoare telenovele, a căror distribuție adună chipuri de oameni pe lângă care am trecut mult prea repede, în viața mea…
Are și o morală, oare, editorialul meu?
Are, desigur!
Nu lăsați să treacă pe lângă voi oportunitățile! Altminteri veți ajunge să fiți asupriți de regrete și să înfruntați, oftând, povești care încep cu “..Ar fi fost odată, ca niciodată!…”
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA :VOUCHERELE BIOCLIN
Comentează