Dacă cineva mă va întreba care este cel mai frumos cântec de dragoste compus de Victor, îi voi cere să precizeze : scris pentru mine, sau “în general”? Nu întâmplător Victor a fost denumit “Trubadurul iubirii”: a știut să așeze 
atât de măiastru dragostea pe portativ, încât sunt sigură că nenumărate femei care l-au ascultat cântând, au tresărit/ fremătat/ suspinat și poate chiar lăcrimat pe furiș. Victor a știut să dea viață și propriilor iubiri, dar și iubirilor unor mari poeți care i-au încredințat versurile. Dintre aceștia, Adrian Păunescu și Dan Verona erau preferații mei. Dar, în mintea mea, nimic nu putea să reziste comparatiei cu versurile pe care le scria chiar Victor, pentru cântecele ce – spunea tot el – îmi erau dedicate. N-am să știu niciodată dacă acesta era adevărul, pentru că atunci cand îl întrebam de piesele de dragoste compuse “până la mine” – atât de frumoase și ele – el nega că ar fi fost generate de vreo anume iubire/iubiri. Și că nu întotdeauna creatorul se inspiră din femeile vieții sale , uneori alegându-și drept “subiect” femei iluzorii, inexistente, “femei ideale”, generatoare de iubiri ideale. Și totuși același Victor declara public, în nenumărate rânduri că: “melodia pe care o voi cânta acum e scrisă pentru Marina!” Ce să mai cred?!?😁😁
Unul din acele cântece care au săpat șanțuri de emoție în sufletul meu, bandajând răni pe care nu Victor mi le făcuse, este și “Cămașa cea de rai”. Titlul său și leit-motivul pornește de la un obicei al soțului meu : nu de puține ori mă “apostrofa” în glumă pentru faptul că prea țineam morțiș să-l văd mereu curat, călcat și apretat, cu cămășile la dungă. Victor nu înțelegea că, pentru o femeie care iubește, a avea grijă de soțul său nu e o corvoadă , ci o bucurie. Iar eu chiar aveam gena acestei griji în sânge. E-adevărat, când l-am cunoscut, obiceiurile 
vestimentare ale lui Victor erau cu totul altele : purta aproape numai negru și aproape numai tricouri. Cămăși îmbrăca foarte rar, costum – aproape deloc. Cu timpul, Victor s-a diversificat cromatic. Și a început să alterneze tricourile cu cămășile. Cea din imaginea alăturată, cu chitări, era preferata lui și o găsisem cu mare trudă, colindand magazinele unei capitale europene. Șifonierul nostru a dobândit și câteva costume de diverse culori, ( vreo două țin minte că le făcuserăm la comandă, la Zina Dumitrescu, la Casa de Modă Venus), prin urmare activitatea mea s-a întețit : se știe, o cămașă se calcă mult mai greu decât un tricou! Victor venea deseori către mine, atunci când călcam și inisista “să o las mai moale” că el e deja însurat și nu mai are nevoie să cucerească pe nimeni! Iar eu ii reaminteam că bărbatul este oglinda iubirii femeii sale și că eu vreau ca toată lumea văzându-l , să știe cât de mult îl iubesc. Constatând că nu-i chip să o scoată la capăt cu mine, Victor își lua chitara și se așeza lângă masa de călcat, începând să ciupească ușor corzile. I se părea că, stând lângă mine în timp ce muncesc, îmi va ușura puțin truda. Ceea ce așa și era. Nu i-am spus-o, dar era o adevărată fericire să stau lângă Victor când compune. Muzica sa îmi încălzea sufletul și-mi modela convingerea că, pentru acest bărbat, niciun sacrificiu nu e prea mare…
Așa a luat naștere melodia “Cămașa cea de rai” : în timp ce îi călcam un vraf de cămăși, smiorcăindu-mă pentru niste probleme avute la serviciu… “- Ce-ai pățit?” – m-a întrebat, în acea zi, Victor, după ce s-a întors acasă din drumurile sale. I-am povestit motivul supărării mele….
Fusesem proaspăt numită Redactor șef al Redacției Divertisment al Televiziunii Române, de către noul președinte al acesteia, Valentin Nicolau. Motiv de lacrimi?!? Aparent nu. Dimpotrivă, era primul șef al TVR care, dorindu-și să primenească “artileria grea” cu care își începea mandatul, numise șefi noi în funcțiile în care încremeniseră dinozauri. Eu eram unul dintre acești “new entry”. Pornisem la drum cu mare entuziasm și chiar reușisem să indrept câteva nedreptăți care se perpetuau de ani de zile : aveam colegi strălucitori, extrem de capabili și implicați, ale căror salarii erau pierdute pe undeva, pe la talpa gâștii, nimeni nesinchisindu-se pâna atunci de această nedreptate. Apoi erau alții, foarte buni de asemenea, care erau ținuți pe tușă de către șefi care aveau interesul de a promova în grilă emisiunile unor incapabili, lăsând oameni valoroși să se irosească în producții nesemnificative. Lucrurile păreau sa mearga pe făgașul corect, până când într-o bună zi, domnul Nicolau a venit cu bomba : șefii structurilor din TVR nu mai au voie să aibă propriile emisiuni, pentru a nu genera conflict de interese. Eu eram unul dintre ei. Realizam pe atunci show-ul de divertisment de weekend, pe TVR1, “Bun de tipar”, unde, alături de actorul Sandu Mihai Gruia, selectam din presă cele mai inedite știri ale săptămânii, comentându-le împreună cu protagoniștii invitați în platou. Și deodată…filmul s-a rupt! Trebuia să renunț la emisiune, să-mi abandonez echipa și să înlocuiesc ceea ce iubeam cel mai mult, cu “prizonieratul” în funcție. Urma să mă îngrop în hârtii, să înlocuiesc microfonul cu stiloul, incitantele transmisii directe cu 
interminabilele ședințe, iar interviurile cu VIP-uri, cu interminabile certuri cu diverși… Venisem așadar acasă aproape plângând. Victoraș era la grădiniță, Marinuș la școală. M-am apucat să calc, cu furie apăsând fierul de călcat pe cămășile ce clădeau un munte pe masa din bucătărie.. Așa m-a găsit Victor. A încercat să mă convingă că nu e atât de negru dracul precum pare și că lumea e într-o veșnică schimbare, prin urmare nici această stare de lucruri nu va dura la nesfârșit. Dar eu nici nu vroiam să aud! “- Îmi voi da demisia! Eu vreau să fac emisiuni! Nu vreau să fiu șef!” “-Nu privi așa lucrurile , ești ok acolo unde ești, și gândește-te la cât bine poți face pentru colegii tăi!” – încerca Victor să mă convingă. “- Da, dar la binele meu cine se gândește?”… Atunci a început Victor să compună “Cămașa cea de rai”. Frânturi din melodie circulau deja, de zilele trecute, prin casă, îmi era oarecum cunoscut ceea ce auzeam, însă de data asta Victor luase și o foaie de hârtie și un pix și, pe masa din bucătărie pe care eu călcam, a început să prindă contur mesajul cântecului. Țin minte că mi-a plăcut la nebunie un anume vers : “Dacă cineva va da /Chiar cu-o frunză-n calea ta /Primul voi simti durerea eu…” M-am simțit deodată apărată de toate relele pământului…
Una peste alta, presedintele Valentin Nicolau a fost de acord, într-un final, să-mi desfășor în paralel cu activitatea de redactor șef și pe cea de realizator de emisiuni, însă numai pe TVR Internațional. Adică acolo unde nu deranjam pe nimeni, căci nimeni nu se înghesuia să facă emisiuni pe un canal care nu are vizibilitate în țară, 
ci doar în diaspora. Însă eu îi iubeam pe românii din diaspora la fel ca și pe telespectatorii mei de pe TVR1 sau 2, așa că decizia PDG nu mi s-a părut deloc a fi o penitență. Așa a luat naștere formatul “Tunelul Timpului”, transmis cu succes, timp de doi ani, pe TVR International. Emisiunea propunea diasporei întâlnirea cu mari personalități ale României, care îsi rememorau , cu lux de mărturii , cariera și începuturile. Țin minte că unul dintre primii invitați a fost cosmonautul Dumitru Prunariu, fost coleg de liceu cu Victor în orașul de la poalele Tâmpei și care a și evocat acest lucru, in interviul din emisiune. În vara lui 2003 i-am spus lui Valentin Nicolau, avand consimțământul lui Victor, că funcția “mă strânge” prea tare, că vreau să mă eliberez și să mă întorc la ceea ce știu eu mai bine să fac. În urma mra, la șefia Redacției a venit Elise Stan, unul dintre cei mai valoroși realizatori de emisiuni din TVR, iar eu m-am lăsat înghițită cu totul mai întâi de “Tunelul Timpului”, iar mai apoi de alte atâtea și atâtea noi emisiuni. 
Notă: In vara aceea , la Costinești , Luminița Dumitrescu a filmat, împreună cu echipa noastră, un videoclip superb al melodiei “Camașa cea de rai” , care din nefericire, s-a rătăcit pe undeva, prin casetele din arhiva TVR. Zilele trecute, când am rememorat cu Lumi episodul respectiv, și-a amintit de filmarea cu pricina, din care i-a rămas în minte cadrul de final al videoclipului : Victor al meu, de mână cu Victoraș al nostru, pierzându-se amandoi în zare, pe o faleză mângâiată de un superb asfințit de soare, legați pe vecie între ei de iubirea aceleiași femei…
Ascultați, vă rog, pe YouTube, “Cămașa cea de rai”, piesă de pe Albumul “Lasă-mi vara!” (2003) și simtiți-vă protejați fiecare de un astfel de veșmânt al iubirii :
Comentează