Astăzi este Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice. A decretat-o ONU, la începutul anilor ‘90. Și tot astăzi este Ziua Internațională a Muzicii. Din 1975, încoace. Editorialul de astăzi le leagă cumva pe amândouă, pentru că pornește de la un concert sublim, și ajunge la …bunicii noștri. Cu ceva timp în urmă, la Maastricht ( Olanda), în orășelul său natal, celebrul André Rieu, omul care, cu orchestra sa, a reusit să aducă la numitor comun, printr-un concert fabulos in stilu-i caracteristic, emoțiile melomanilor planetei : celebrul dirijor a sărbătorit 30 de ani de activitate. De fapt, erau “30 de ani”-ii orchestrei “Johann Strauss” , pe care omul nostru a avut ideea să-i celebreze, de la distanță, alaturi de fanii săi din intreaga lume. N-am avut șansa și banii de a participa la concertul original, ci doar la transmisia sa live, la Grand Cinema &More din Mallul Băneasa. Omenirea a evoluat, tehnica – asemenea – și concertul, iată , s-a transmis live,prin satelit. Marele show a fost organizat de Rieu în decorul medieval al celei mai mari piețe publice din orașul său natal. Am avut deci norocul să mă aflu acolo….nu, nu în piața orașului, ci în fotoliul confortabil al cinematografului bucureștean.
Recunosc, experiența a fost una inedită. E prima oară când am asistat la un concert live, într-o sală de cinema, cu o pungă de popcorn în dreapta, o prietenă bună in stânga și o mulțime de melomani împrejur. Persoane adulte, rafinate, elegante : nu vezi așa ceva, de obicei, la filmele din mall. Dar aici nu era film, era concert.
La cronici nu mă bag, sunt destui meșteri care i-au analizat, în timp, isprăvile lui Rieu și l-au ridicat în slăvi, adică acolo unde îi este locul. Și orchestra, și dirijorul sunt divini. De vină, desigur, este și repertoriul ; nu doar valsul vienez a răsunat pe scena de la Maastricht, ci și melodii tradiționale olandeze și nu numai, apoi evergreenuri dintre cele mai celebre – culminând cu ( mulțumesc, André!) hitul de odinioară “Marina, Marina!”. Show-ul în sine a fost unul magic, iar giumbușlucurile presărate de scenarist printre demonstrațiile de virtuozitate ( o fi chiar dirijorul, care semnează producția evenimentului?!?) te fac să-l iubești nespus, pe cârlionțatul olandez,cu orchestră cu tot, chiar dacă nu ești neapărat un împătimit al concertelor de acest gen.
Până aici a fost introducerea. Ca la școală, când făceam compuneri la comandă. Acu’ vine, de fapt, ceea ce vroiam să vă spun.
Spre marea, poate, mirare a unora, cel mai tare, la concertul aniversar al lui Rieu, nu m-a impresionat ceea ce se derula pe scenă ( divin, de altfel), ci ceea ce se întâmpla în partea opusă. Adică, în sală. O echipă de televiziune de nota 10, cu o nesfârșire de camere de filmat împrăștiate peste tot ( Doamne, Luminița, cât ți-ar fi plăcut să fii în acel car de reportaj!) au presărat continuu, pe toată durata transmisiei, ceea ce numim noi “cadre de public”. Bine, că Rieu se aniversa în orașul natal, am spus. Deci încărcătura afectivă a evenimentului era dintr-un foc amplificată. Însă de aici și până la a cânta, împreună cu orchestra, inclusiv arii clasice, de a valsa, pe loc, sau pe intervalele dintre sectoarele pieței, de a râde în lacrimi sau plânge în hohote, fără nicio inhibiție, în funcție de partitura executată pe scenă, e o cale-atât de lungă,… cam ca din Ferentari, la Maastricht!
Și nu numai asta. Prim-planurile sau, și mai bine, gros-planurile ( momentul acela, când chipul omului iți umple ecranul, de-i deslușești până și luminițele din priviri, plus fiecare rid, așezat de trecerea anilor) m-au lăsat să admir în voie spectatorii din piața centrală a orașului olandez. Majoritatea erau în vârstă. Aidoma celor din jurul meu, cufundați în fotoliile de la Grand Cinema. Erau, evident, oameni din diferite pături sociale ( se citea din ținute și atitudine) – firește, dintre cei cărora le dă totuși mâna să plătească un bilet la Andre Rieu. Domni și doamne în etate, ștampilați de traiul într-o societate așezată, care le-a așezat pe chip nota aceea de rafinament, de liniște și echilibru interior, pe care mereu am admirat-o, la pensionarii Occidentului. Voluptatea cu care trăiau muzica de pe scenă, bucuria cu care fredonau melodiile cunoscute, satisfacția cu care mai ciocneau, pe furiș, câte o halbă de bere, emoția cu care punctau, prin sărutul adresat partenerului, cântecele romantice, nonșalanța cu care valsau printre rânduri, la îndemnul cosmic, peste secole, al lui Johann Strauss. Nu în ultimul rând, pofta cu care râdeau, în hohote, privind spre ecranele plasate scenă pentru a pune “sub lupă” muzicienii ce aveau de făcut, periodic, câte un giumbușluc. Amestecată printre spectatori – în mijlocul lor și nu într-o lojă oficială – primărița orașului, distinsă, deloc ostentativă, amestecându-se deplin, în reacții, cu alegătorii săi.
…O clipă m-am întristat. Mi-am amintit de ai noștri. De bătrânii noștri, cocoșați de problemele care vin, la pachet cu vârsta a treia, în România de azi. Le-am văzut, cu ochii minții, chipurile brăzdate de ridurile timpurii ale unor vieți complicate, coloanele îndoite de beteșuguri și de greutățile pe care le-au tot avut de dus. Mi-am amintit de hainele lor “de sărbatoare” , demodate, ponosite, păstrate decenii întregi în șifoniere mirosind a levanțică, în așteptarea unor botezuri, parastase și înmormântări, singurele menite care le mai “colorează” viața. I-am revăzut, plimbând sacoșe prin piețele de cartier, sau nepoței prin parcuri, mereu la datorie, cât încă bolile nu-i incolonează, cuminți și neputincioși, pe la ușile spitalelor…Și din nou am privit către pensionarii de pe ecran, care au și ei, cu siguranță, botezurile și înmormântările lor, care se bucură și ei de nepoți și se întristează de rezultatele analizelor medicale, dar care arată total diferit, al naibii de bine, destinși și fericiți, deloc apăsați de întrebări de genul “ Oare ce nenorociri îmi va aduce ziua de mâine?”…
A fost o încântare, să mă aflu, chiar și virtual, la Maastricht, în ziua în care Andre Rieu și-a sărbatorit, printr-un concert de zile mari, fantastica orchestă. Dar a fost și un cumplit supliciu : acela de a constata, odată în plus, diferențele dintre Lumi și condiția jalnică în care părinții și bunicii noștri își conduc anevoie pașii, către lumea aceea, pe care, săracii de ei, o cred mult mai bună….
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA IMUNOSUPORT ULTRA
Comentează