Auzi? Dar cum e cu „x” și „y” de unde-a apărut și cu cine se culcă? Mi-e teamă că mai toată lumea e obișnuită cu astfel de fraze, dintr-o curiozitate morbidă de a afla lucruri complet inutile despre cei din jurul lor. N-au parte de satisfacții mărețe, orghasm mental n-au și niciun fel de foloase după asta, dar setea e mare și nevoia avidă de bârfă transformă oamenii în haite îndreptățite, în opinia lor, în a ataca, a căuta și a surprinde cele mai delicate și indiscrete detalii.
Am de toate la pachet în trecerile mele și-am învățat că nimic nu-mi oferă dreptul de a pune etichete celor din jurul meu. Că-i probă de olimpiadă asta știu, dar ce nu înțeleg e rândul și categoriile adepților, care sunt minunate specimene, dintr-alea pe care n-ai cum să nu le adaptezi în descrieri pestrițe. Sigur că la bârfit se înghesuie toată lumea și-ar da orice ca să miroasă puțin din durerile sau nepăsările altora.
Să presupunem că nu suntem în măsură să judecăm, dar ce ne facem cu categorisirile, cu suferințele celor care se trezesc, fără să-și dorească asta, în ochii vigilenți ai celor care sunt incapabili de a trăi cu demnitate propria viață, vrând cumva să se interpună și în a altora.
Eu mi-am luat în timp lecțiile necesare, am luat notițe, am scris și mi-am dat seama, așa, ca puști infantil cum mă cred deseori mulți, că mâncatul acesta pe la spate se poate întoarce împotriva ta și că fabulațiile, scenariile și penibila bârfă curentă e aducătoare de mizerie. Chipul plecat, privirile tăioase trădează un caracter urât, care-ar da orice să-i analizeze pe alții, fără să-și vadă grădina bucuriilor proprii.
Mahalaua aceasta nu-i de ieri de azi, e un fel de identitate a noastră, distructivă aș spune, care nu doar că ne face mai slabi, dar ne și mânjește cu tot felul de trădări, de lovituri sub centură care mătură în calea lor frumosul.
Uneori te-ntrebi dacă s-ar putea fără bârfă. Mesele-s animate de discuțiile despre alții, iar datul cu părerea, despre orice, e regulă notată în etapele formării fiecărui românaș care a avut puțin acces la informație și are ceva cunoștințe de prin fiecare domeniu, căpătate de prin auzite sau de pe sfântul Goagăle. Nu le știm pe toate și nu, nu ne dă nimeni dreptul, nici libertatea, nici inteligența, nici măcar poziția socială, să judecăm și să ne ambalăm, ori să punem, fără să privim în oglindă, bariere clare și ștanțe cu statut de veridic despre cei ce ne apar prin față. Alt sindrom des întâlnit este cel al certitudinilor și-al generalizărilor, de parcă s-ar învârti totul în jurul ideilor tale vetuste despre cum e bine și cum nu, despre ce-ar trebui să funcționeze, fără să lași portițe sau să accepți că n-ai dreptate sau că ar trebui să nu-ți dai efectiv cu presupusul.
Nu știu dacă-i Biblia cartea noastră de căpătâi, ci mai degrabă sfântul tom al bârfelor, care cu tehnici clare, persuasive, ajung să răzbată și să rupă, să dărâme precepte și cel mai rău, ajung să-i facă pe unii dintre noi să sufere. Nici cu TV-ul nu mi-e rușine, atât timp cât cele mai interesante abordări au același statut și oamenii cu dichis coboară până într-acolo unde nimeni și nimic nu-i mai poate ridica.
Și nu-mi spuneți că nu bârfiți, pentru că, din respect prea mare, m-aș abține prea mult să nu vă transmit o urare colocvială! Și eu o fac, dar am decența de a nu mă băga cu bocancii, am grijă să nu rănesc și să nu trădez și mă gândesc mereu că ochii mei n-au văzut ce-au prins alții, că figura-mi și acțiunile nu-mi dau dreptul să pun în balanță caractere și acțiuni, doar de dragul de-a fi mai interesant. Iar dacă asta-i hrana cea mai bună, prefer să fac mai mult foamea decât să-mi pese prea tare de-un meniu înțesat cu intrigi, rupturi și lupte inutile cu mori de vânt! Viața e despre altceva!
Foto: Ana Maria Halalai
Comentează