Există vreun loc unde te poți retrage spre a putea detesta liniștit acestă lume? Cred că întrebarea asta și-o punea Cioran din care am citit câteva pagini ieri, cu punga de orez pe piept, unul dintre exercițiile recomandate de logopeda care s-a angajat să mă facă să vorbesc, începând prin a-mi fortifica mușchii respirației.
Ceea ce făceam azi, singur în curte, în ținuta unui țăran șleampăt și cu fizionomie de gunoier, nu intra în regulile tratamentului logopedic, ci în obligațiile zilnice pe care mi le dictează curtea cu lighioane și plăcutele obligații asumate. Ca atare, mutam o capră, nu din cele cameruneze care dacă scapă din rezervația lor se suie pe acoperișul primăriei din trei salturi, ci una românească pe care mi-a făcut-o cadou prietenul Aurel Constantin, s-o mulg pentru laptele terapeutic. O schimbam într-un loc cu hrană mai dichisită. În curte am zărit trei persoane intrate pe porțile de piatră larg deschise și vizitau nestingherite Muzeul Pietrei, forțând chiar o ușă care nu dădea spre un loc de vizitat. Erau doi bărbați și o femeie, coborâți dintr-o mașină cu număr de București. Cel mai solid, care purta un fel de izmene vânătorești cu mânecă scurtă și ochelari negri, autoritatea intelectuală a grupului, se exprima nefiresc de tare. Inepțiile nu trebuiau să se piardă fără vlaga gloriei. Părea singur pe pământ. Firește că nu mi-au zis bună ziua. Grăjdarul nu merită sforțarea de a fi considerat om. Au trecut pe lângă mine în sus și-n jos, doi uimiți de cunoștințele liderului de grup care, trecând pe lângă un afiș în care eram eu cu nepotul Alexandru Tomescu, violonist, a grăit: Pe ăsta îl știu de mic! Stătea pe stradă cu mine, și a indicat o stradă unde n-a locuit niciodată familia Tomescu. Era un gălbejit care fugea toată ziua după minge. Iar neadevăr, fiindcă de mic singura jucărie a actualului violonist faimos a fost vioara, de care-l dezlipeau părinții cu greu după opt ore de cântat, fiindcă era în stare să cânte pănă îl sugruma foamea. Pe stradă nu ieșea. Fac un semn de contrazicere, dar mut fiind, nu pot contrazice și nu-s luat în seamă. Infirmitatea, odată depistată, trebuie ținută la respect.
Trec pe lângă picturile Lucianei cărora nu le acordă atenție. Se opresc la un chenar cu poze unde sunt și eu lângă Maria Aneta Apostu, căreia îi organizasem o expoziție de desene prin Clubul Român de Presă. În poză se afla și Eugen Simion. Pe ăsta l-am văzut la televizor, dar nu-mi aduc aminte cum îl cheamă și ce e, zice femeia. Desenez cu degetul pe geam numele vecinului meu de sat, de două ori președinte al Academiei. Doamna se uită puțin spre mine, dar nu pricepe ce vreau să-i spun. Se apropie de un text despre viața sculptorului Apostu, a cărui operă a ajuns în țară prin osârdia mea, francezii confiscându-l ca pe Brâncuși. Lasă-l dragă, nu te mai zgâi, că găsești asta și pe internet, îi suprimă scurt interesul, bărbatul cu izmene prescurtate şi o mândrie de sine nesatisfăcută, în lipsa unui auditoriu de stadion.
Trece superior peste o carte a mea fără s-o vadă. Vezi un obiect, o piatră, un fier de călcat, obligat de instinct, ca să te ferești să nu-l dărâmi. Este apelul făcut de concretețea care devine cuvânt și nume de ceva care te atenţionează.
Alături e o poză care mă înfățișează cu Grigore Vieru. Le arăt, făcând câteva semne, că unul din cei doi sunt eu, ca și numele și poza de pe o carte care mă arată cu moaca de acum. Muțenia mea sau mândria de sine abruptă prin înălțime, nu le-a dat liber nici măcar la un molâu – ”încântați de cunoștință”.
Superficialitatea orgolioasă a acestui individ părea insultată de realizările găsite aici și atribuite unui singur om – eu. Acest eu, cu aspect de țăran venit de la prașilă, intriga și ofensa măreția individului, aflat cam pe aceeași pantă descrescătoare a vârstei cu mine. Alarmată că nu a reușit nimic, căruntețea lui se prezenta ațoasă și ofensatoare. Am intrat, zice, plecând spre o mașină mare, cu o anexă de barcă pe acoperiș, fiindcă am văzut scris că e muzeu (Dedesubt scria MARE că intrarea e gratis, dar asta n-a mai zis-o!). Altfel nu intram că nu vă știe nimeni! Vorbise cu mine!
Iată, zic, o observație care poate fi comunicată doar unui om. Mutul din mine a pescuit cu greu o adresare care-l aproximează biped. Am reușit, infirm și grăjdar cum mă găsesc, să obțin, cu o sforțare de supliciu, o adresare, e drept, plină de dispreț, peste umăr, dar adresare.
Nu vă știe nimeni!, era o insultă voită și gratuită. Firește că nu a zis bună ziua nici la plecare, nici el, nici nevasta, nici cel care părea a le fi valet.
Am, mut cum sunt, destule necazuri pe care unii nu le pricep. Amputarea graiului, care-ți ia putința de a explica, povesti, certa și, la nevoie, înjura, e o pedeapsă care-ți arată cruzimea nemărginită a lumii. A unei bune bucăți, o fleică chiar, din lumea de azi.
Poate că din astă pricină mi-am început confesiunea din această dimineață de duminică amintindu-mi întrebarea unui maestru al artei de a gândi cu expresii memorabile: Există vreun loc unde te poți retrage spre a putea detesta liniștit această lume?
Pentru voi, o duminică fără incidente de demnitate, cu soare care dacă nu e pe cer, să lumineze din suflet spre afară. Viața merită trăită și, uneori, privită!
Fragment din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva
Comentează