Ea și El

Așteaptă deasupra, în Câmp…

Mi-a povestit mai demult, într-un interviu, marea, minunata poetă Ana Blandiana, că uneori simte că i „se dăruiesc” poeziile, că vin de undeva de sus, dintr-o inspirație care depășește limitele obișnuite ale termenului. La întrebarea mea dacă scrie poezie la fel de greu pe cât recunoscuse că scrie proză, mi-a răspuns: „Nu pot să spun că scriu poezii nici greu, nici ușor. Tot ce pot să spun este că vin… Nu sunt sigură că numai eu sunt autorul, adică senzația este că „mi se spun“. Eu pot să mă ocup cu altceva, să fiu într-o ședință, să fiu într-un avion, și îmi vin în minte două, trei versuri absolut fără nicio legătură cu momentul pe care îl trăiesc. Munca mea de scriitor este să fiu în stare să termin acest început, la nivelul la care a venit”.
Mi-a spus la fel și muzicianul Ovidiu Lipan Țăndărică. „La „Visul toboșarului“ acele patru-cinci note care se repetă mi-au venit pur și simplu, e o temă foarte beethoveniană, e o încărcătură foarte puternică în câteva note. Și de acolo începi să creezi. Eu cred că asta e chintesența unei lucrări care are celulă, are nucleu, trăiește. Ea n-a fost compusă special, n-a fost gândită, ci a venit de undeva.” Și mărturisirea a revenit, iar și iar, la foarte mulți artiști ai cuvântului sau ai sunetului.
Abia la workshopul lui Gregg Braden am învățat că există o explicație științifică pentru asta. Că informațiile stau acolo, in The Field, undeva unde tot noi oamenii le-am așezat prin întrebările, gândurile, visele, imaginația și năzuințele noastre, și tot acolo pot fi accesate. Citește mai departe…

Etichete

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.