Poate vi s-a întâmplat și vouă. Există mirosuri cu care te întâlnești în viață, la un moment dat sau în mod repetat, și pe care, de atunci, nu le mai poți uita. Te urmăresc, cu loialitate, tot restul vieții, iar atunci când te ciocnești din nou de ele, sau măcar de tonuri asemănătoare, ți se declanșează acele miraculoase mecanisme ale memoriei, care-ți aduc în fața ochilor momentul acela îndepartat, în care ai adulmecat, pentru prima oară, mireasma cu pricina..
Eu, bunăoară, n-am să-mi pot alunga niciodată din nările memoriei aroma pruncilor mei proaspăt născuți, amestecul acela de curat, lapte și mirasmă a trupului mamei pe care-l au nou-veniții pe lume. Țin minte cum îmi cufundam câteodată fața cu totul în trupușorul care respira fornăit în pătuț – mândră, ca orice mamă, de isprava făcută – îmbibându-mă cu mirosul acela inconfundabil de bebeluș. De atunci, când prietenii mei fac pui, obișnuiesc să-mi apropiu pe furiș nasul de pătuț sau cărucior, și să trag adânc aer în piept, în mintea mea timpul derulându-se cu repeziciune, pe repede-înapoi, până în acele vremi ale mirificului început al maternității mele…
Îmi amintesc apoi mirosul de vechi și ușoară igrasie din scara blocului bunicilor mei. Mă izbea, în fiecare an când vacanțele mele de vară mă aduceau în casa lor, după trei zile și trei nopți de mers cu trenul. Deschideam cu emoție ușa greoaie a blocului și mă izbea acel miros pătrunzător, care devenea semnalul că va începe o nouă și minunată poveste din viața mea. Când mai intru uneori în câte un bloc vechi și mă izbește o aromă de Trecut, bunicii-mi apar în fața ochilor, aidoma unor holograme miraculoase, spre care întinzi mâna, cufundându-te în nimic…
Mirosul unui anume bărbat mă urmărește, de decenii. Un anume parfum, căruia nu am avut pe-atunci inspirația să-i aflu numele, se leagă de amintirea unei povești frumoase, rămasă fără sfârșit. Sau, mai bine zis, fără sfârșitul dorit de mine.. Trecut-au anii, pe drumuri diferite, al Lui sfârșindu-se undeva, în ceruri, al meu strecurându-se adesea prin prăvaliile de parfumuri bărbătești, unde, sub pretextul căutării unui dar, răscolesc miresmele din sticluțe, căutând cu înfrigurare ACEL miros, care îmi stăruie în amintiri. Și pe care nu l-am regăsit niciodată de atunci…
Am în minte și o putoare. O putoare atât de pătrunzatoare, încât chiar dacă mă despart 26 de ani de inhalarea ei, o simt la fel de pregnant și parcă și acum hainele mele încă mai sunt îmbibate cu ea. Eram în primele mele luni la TVR, fascinată de miracolul al cărui părticică devenisem. Mihai Tatulici, șeful meu de atunci, mă tot punea la încercare, trimițându-mă în tot felul de locuri complicate pe atunci, despre care nimeni nu cutezase să mai vorbească, în deceniile de „pumn în gură” ale presei din România. Cerșetori, copii handicapați, leproși.. O nouă astfel de sarcină de serviciu mă împinsese, la pachet cu operatorul Aurel Aldea, într-un spațiu halucinant : groapa de gunoi a orașului. Nimeni nu mai filmase până atunci la Glina. Poate o să scriu odată și despre asta, acum nu vreau decât sa evoc putoarea aceea îngrozitoare, duhoarea ordinară și înecăcioasă, care te obliga să-ți înfunzi nasul în fular și care ne pătrunsese până și în celule. Și asta în doar câteva minute, cât am rezistat să umblăm printre gunoaiele adunate în acel adevărat monument al Urâtului.. Cu multe mirosuri odioase m-am mai întâlnit de atunci, niciunul însă nu a egalat Glina începuturilor mele de reporter. Dar mi-a readus-o de fiecare dată în memorie. Căci dincolo de amintirea olfactivă, acel reportaj ( notat cu 10 de exigentul meu șef de atunci! ) îmi reamintește de fiecare dată de vremurile bune ale instituției noastre, devenită și ea, între timp, păstrând proporțiile metaforei, o „Glină” a speranțelor noastre..
Se apropie Paștele. Un alt miros își face loc, iată, în acest Top5 al aromelor vieții mele : cel de cozonaci. Cozonacii mamei mele, care mi-au însoțit trecerea prin vârste, sunt cea mai prețioasă amintire de Sărbători. Când adulmec miros de cozonaci, oriunde m-aș afla, îmi vine în minte mama, răsucindu-se precum o zvârlugă prin bucătărie și plângându-se cu aceeași disperare, în fiecare an, că nu i-a crescut cum ar fi vrut aluatul de cozonaci. Dar în pofida acestui repetat dezastru planetar, cozonacii mamei ies în fiecare an la fel de buni, ba parcă mai buni de la un an la altul, și nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu ca să-mi bucure nările, cât mai mulți ani de aici înainte, cu mireasma cozonacilor făcuți de mama…
Comentează