Bombănelile Marinei Editoriale

Are SIDA, n-are SIDA …

…Tocmai a avut loc pauza noastră, cea care separă cele,două părti ale emisiunii. E o mică vanzoleală în platou : publicul se dezmorțește, bandul lui Andrei Tudor își mai regleaza instrumentele, colegii mei mișună, precum furnicuțele, conducându-i în culise pe invitații primei părți. Mai schimb cateva vorbe cu medicul Vasile Oșean, cel care tocmai ne uluise , povestindu-ne în emisiune cum a traversat Atlanticul într-o barcă cu vele. Îi strâng mâna, îmi așez niscaiva pudră pe nas, refac rujul ( pe care, de regulă, îl “halesc” în timpul primei părți) și o întreb pe Luminița, în microfon : “Gata? Putem începe?”. ….În cateva secunde, pornește genericul, atacă Andrei Tudor Band și publicul ne îmbracă în aplauzele sale generoase. 

   Vă redau, “din culisele emisiunii”, speech-ul meu de debut de partea a doua : “   Voi începe cea de-a doua parte a emisiunii noastre cu o concluzie la care m-au adus cam toate editiile noastre de până acum : se pare că NU cei carora banii le prisosesc, sunt cei mai darnici, ci tot cei încercați de soartă. De ce oare? Putem găsi explicatia în înțelepciunea populara. Bogatul nu-l crede pe sărac, iar sătulul nu-l crede pe flămând. Asta inseamnă că numai după ce ai fost tu insuti victimă, vei putea înțelege nevoile altuia. De aceea, de îndată ce un năpăstuit al sorții se ridică din necaz și sărăcie, primul lui gând se indreaptă catre necazurile si sărăcia celorlalti, care n-au avut norocul lui si se afla încă în suferință. Despre asta vor vorbi cu invitatul nostru următor, IONUT  URSU! “

  Andrei Tudor Band dă semnalul și în scenă intră o frumusețe de tânăr, cu un chip deschis și blând, îmbrăcat elegant, la ptru ace. Chiar 5. Ne strângem cordial mâna pe scenă și-l invit la canapea. Deși știu că a mai acordat interviuri ( i le-am citit, pe internet), îl simt emoționat . Marturisesc că, în timp, mi-am configurat acest “detector” al stării de spirit a invitatului, care mă ajută să găsesc cea mai iscusită modalitate de abordare. 

….Ei, dar iată că, potrivit unei teorii personale, pe care sunt gata s-o susțin în fața celor mai simandicoase forumuri științifice ale lumii, emoțiile sunt o boală molipsitoare. Căci îl ascut pe Ionuț și mă simt compleșită eu însămi,  de ele. Și nu mai știu nici eu, cine sunt, în aceste momente : un reporter iscoditor sau, pur și simplu,  o mamă, care trăiește, în gând, drama copilului din fața sa? “Doamne, numai să nu plâng, să nu plâng, să nu plâng, să nu-mi distrug machiajul!” – îmi ordon, în gând și continui să-l iscodesc pe Ionuț, răsucindu-i , fără să vreau, cuțite în rănile , cred, niciodată vindecabile…

   Abandonat la naștere…Cuvintele acestea sună ca un verdict crunt, ca o condamnare pe viață. Nu știu când, nu știu cum și mai ales nu știu ce-o fi împins-o pe acea nefericită să renunțe la puiul de om, pe care l-a adus, cu bună știință, într-o lume atât de complicată… Ionuț a crescut prin casele de copii, a trecut prin tot acel iad despre care ne povestesc toți ceilalți invitați similari. Până la 18 ani, a vazut cum, încet-încet, diagnosticați cu HIV, ii mor mai toți colegii de orfelinat. El însuși a primit acest diagnostic. Pe care l-a dus în cârcă ani buni, așteptându-și sfârșitul…Doar că, la un moment dat, după ce a parăsit, la majorat,  acel continent al groazei, o profesoară milostivă l-a purtat pe la analize, luându-i , în final, de pe umeri, acea povară. Tot ea l-a ajutat să-și găsească mama. De fapt, femeia care l-a născut. …“- Ce ai simțit, când ati stat față în față?” ( să știți că nu mi-e deloc ușor să pun astfel de întrebări…). “NIMIC.” – vine răspunsul lui Ionuț, ca al majorității celor care reușesc să-și întâlnească mamele ce i-au abandonat, la naștere. ….Și Ionuț îmi povesteste despre întâlnire, apoi despre iertarea pe care i-a acordat-o acestei femei, despre facultatea încheiată și cea pe care doreste s-o înceapă, dar mai ales despre proiectele sale uluitoare, prin care s-a dedicat exclusiv ajutorării semenilor săi. Și nu numai celor de aici. Căci fotografiile care rulează pe monitorul din fața noastră vorbesc și despre acțiunile sale de voluntariat în Nepal , Africa de Sud și alte capete de lume… Doamne, câtă dragoste de oameni poate să  încapă în sufletul acestui tânăr, care a crescut, practic, fără dragostea lor?…

…Îl privesc pe Ionuț în timp ce vorbește. Dacă treceam pe lângă el, pe stradă, mi-ar fi părut pur și simplu un tânăr obișnuit, cu un chip frumos și blând și cu veșminte cuminti, așa cum rar mai vezi, în zilele noastre. Aș fi putut, foarte bine, să gândesc chiar și : “ Uite, un băiat de-acesta mi-ar plăcea să întâlnească fiica mea!”😁

…dar Ionuț are deja pereche. Îl soarbe din priviri de acolo, din rândul întâi al publicului, iar el se referă la “iubita lui”, la fiecare paragraf al poveștii sale, privind-o cu o nemărginită dragoste în ochi. Sper să aibă și el parte, în sfârșit, de o dragoste adevărată și de familia pe care niciodată n-a avut-o.

…iar dumneavoastră – de o sâmbătă specială și plină de emoție, grație emisiunii pe care și astăzi, cu drag, v-o dăruim, la ora 15. Pe TVR2! 

Rubrică oferită de :

 

Uscatoare rufe