banner marshal garden
Declarație de dragoste Femei de 10

Antipatia față de bărbați

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

Iată întrebarea și răspunsul pentru a XX-a ediție a concursului:

– Nu există, totuşi, în afară de agresivitatea specifică psihologiei de grup, o antipatie secretă a femeii faţă de bărbat? Sunt la vârsta când mi se fac confesiuni şi multe femei îmi mărturisesc că ori de câte ori fac fac amor cu un bărbat se simt folosite de el. De ce? În fond, şi ele îl… folosesc pe partenerul lor de dragoste. Ce vor femeile în adâncul sufletului lor, acolo unde sunt bine ascunse tot felul de idei inavuabile? Să fie plătite pentru actul sexual? Să fie ele cele care conduc jocul?

 – O antipatie cred că există, suntem două specii diferite, dar atât de asemănătoare când e vorba despre nevoile esenţiale. Noi, femeile, vrem să ne fie recunoscut dreptul feminităţii care compune viaţa, superioritatea celei care naşte şi înăuntrul căreia se zămislesc vieţi, vrem să ni se remarce inteligenţa nativă, lipsa de prejudecăţi şi spiritul de jertfă. Nu declarăm asta decât prin vocea feministelor, pe care nu le prea agreăm şi adesea ne dezicem de ele. În sinea noastră credem că au dreptate doar că o spun prea răspicat, prea fără graţie, seamănând în manifestări cu bărbaţii, al căror comportament ne agresează adesea prin brutalitatea cu care se impune.

Agresivitatea feminină se naşte din complexul celui mai slab, şi, fizic, femeia nu se va putea compara niciodată cu bărbatul. Ai văzut cât de masculine sunt unele femei care fac culturism? Pline de muşchi, abia le mai ghiceşti sânii, iar sexul li se pierde între două crupe care îţi iau ochii prin strălucire şi seamănă, mai degrabă, cu o coapsă de cal muncit. Sunt frumoase în mediul sportiv, dar privindu-le, vezi forţa, protecţia împotriva agresiunilor fizice, şi mai puţin maternitatea aceea despre care am mai vorbit, care aminteşte de erotismul femeii înainte de procreaţie.

Apoi, bărbaţii moştenesc nişte obiceiuri încă din Antichitate, de a nu dărui nimic femeii pentru a nu deveni sclavii lor. Un bărbat adevărat trebuia să-şi cultive independenţa şi autoritatea, refuzându-şi pasiunile arzătoare care i-ar fi putut leza acest statut. În povestea biblică, nu Adam dăruieşte, ci Eva, iar gestul său este considerat vinovat. Nu aud pe nimeni vorbind despre lipsa ei de egoism, despre curiozitate (care stă la baza evoluţiei umane), şi-ar fi putut mânca mărul pe ascuns, singură, ci doar despre faptul că i l-a oferit bărbatului. Poate toate aceste premise să fi condus la atitudinea agresivă a femeii, nu ştiu…

În amor există sentimentul că bărbatul posedă, dar acest fapt nu face decât să producă şi mai multă plăcere. Oricum ar fi, unul dintre cei doi parteneri tot va conduce. Jocurile se schimbă în timpul aceluiaşi act sexual, femeia se lasă posedată, apoi devine ofensivă, ceea ce place şi unuia şi celuilalt. E adevărat că ea trăieşte mai puternic toate atingerile şi se vrea dorită, stăpână în jocul erotic, iar el îşi canalizează toată energia spre atingerea maximă a plăcerii. Ea are comportament contradictoriu, vrea să fie când stăpână, când stăpânită, iar pentru că nu ştie să-şi exprime clar dorinţele, pe înţelesul lui, suferă şi plânge pe umărul altui bărbat care, probabil, o va înţelege, dar în sinea sa vrea acelaşi lucru ca şi celălalt.

În cultura noastră este uşor sesizabil un comportament egoist şi primitiv al bărbatului, o lipsă de educaţie sexuală în a-şi satisface partenera şi, implicit, pe el. Îi este teamă să-şi arate vulnerabilităţile, să fie el însuşi, femeia nu ştie să accepte aceste slăbiciuni (cu toate că, în spiritul matern ce o caracterizează, cred că ar fi capabilă să-l ajute să treacă peste orice problemă cu condiţia ca el să reuşească, în fine!)

Am citit undeva că japonezii obişnuiţi simt o plăcere în a-şi umili partenera şi obişnuiesc să simuleze chiar şi un viol, ca apoi să se bucure reciproc. În orice joc erotic este şi puţină (sau mai multă!) perversitate la mijloc, oricare dintre cei doi se poate revolta şi nu este obligat să accepte să fie exploatat. Oare atunci când suferă, de ce nu se înscriu femeile la un curs unde să înveţe cum se procedează ca bărbatul să le cadă la picioare? Este şi aici o artă veche, ignorată de multe dintre noi. Aşteptăm să fim iubite pentru că ne-am născut femei, dar nu ne mai comportăm ca nişte femei adevărate. Aşa cum dezavuăm feministele, respingem curtezana (post)modernă, ne oripilăm gândindu-ne la o eventuală asociere între ea şi noi. Am scris mai demult ceva despre nevoia de a trăi condiţia de prostituată. Câte femei nu au fost furnicate în pat la gândul că sunt nişte mici prostituate, că fac ce li se cere şi că vor fi plătite pentru asta şi, fără să o spună, au devenit brusc mai senzuale! Plăcerea nu constă în cuminţenie şi pudibonderie, ci în stimularea imaginaţiei, în a face mereu gesturi noi care să alunge rutina sexuală şi conjugală. Care e diferenţa dintre o specialistă în arta erotică, implicată în relaţii diverse, economistă desăvârşită, profesional pe o treaptă ierarhică superioară, şi o prostituată de lux, la fel de specializată în a produce plăcere. Că una îşi câştigă banii la birou, iar cealaltă îi primeşte de la bărbaţi, dar ca femei, amândouă au trecut prin mai multe experienţe sexuale şi se simt la fel de singure în intimitate, sau la fel de mulţumite.

Mă gândesc acum: de ce s-ar plânge o femeie unui bărbat că se simte folosită? Un prim motiv ar fi dorinţa ei de a fi înţeleasă, dar nu de către o altă femeie (care s-ar putea chiar să se bucure de acestă situaţie), ci de un bărbat în faţa căruia s-ar putea autoanaliza, descoperi de complexe şi… cine mai ştie? Femeia intuieşte în el un posibil partener, diferit de cel pe care îl ilustrează, are nevoie să se descarce, să se mărturisească, pentru că unui bărbat i te poţi mărturisi şi valorifica totodată. Momentul de sinceritate are o valenţă erotică prin apropierea de un subiect intim care poate naşte alte momente şi mai intime. Ce fac bărbaţii „aleşi” ca „tăinuitori”? Devin deodată protectori, empatici. (Şi tu procedezi aşa?) Am discutat cu un bărbat pe tema asta şi el mi-a spus că simte cum „mingea e în terenul său”, alege dacă vrea „să şuteze” sau nu, ca să vorbesc în termeni specifici.

Cu o femeie tristă poţi face aproape orice, întâi trebuie să o asculţi cu atenţie, să-i oferi încrederea că problemele ei te interesează, că nu ai să râzi de ea. Să-i oferi un tratament aproape patern (pentru că e plină lumea de bestii!) şi să-i demonstrezi că tu nu eşti aşa. Iar tu, bărbatul, chiar dacă în intimitate te comporţi identic cu o altă femeie, aici hotărăşti să te implici şi îţi schimbi atitudinea în funcţie de „plângerile” ce ţi se mărturisesc. Am şi eu curiozitatea să ştiu de ce bărbatul se simte atras de o femeie care are astfel de probleme. Pentru că îşi poate dovedi forţa protectoare şi maturitatea sentimentelor? Sau…?

 

Femei de 10 pe Facebook